You are here: Home » Călătorii » Postăvaru – drumeție de o zi și o boală de inimă
Postăvaru – drumeție de o zi și o boală de inimă

Postăvaru – drumeție de o zi și o boală de inimă

Sâmbăta asta am decis să explorăm un nou masiv și cum Valea Prahovei nu intră în discuție, a mai rămas doar Postăvaru din cele de pe DN1A. Am optat pentru traseul din Timișu de Jos, și asta a fost prima greșeală dintr-un șir lung de erori care, din fericire, s-au terminat cu bine. Am parcat mașina lângă curtea unei doamne de treabă, care ne-a întrebat ce vrem să explorăm și dacă avem spray împotriva urșilor la noi. Acesta ar fi trebuit să fie primul indiciu… Ca să nu vă țin în suspans degeaba, vă spun de pe acum că nu ne-am întâlnit cu Moș Martin. 🙂

Am pornit pe un traseu care mirosea ca-n rai: pe lângă o apă, cu un iz dulceag de rășină de brad și floricele. Urcă foarte domol pe o porțiune de vreo 3-4 km, drum forestier dar necirculat. După aceea am intrat în porțiunea cea mai enervantă, cu brusturiș și alte plante uriașe prin care a trebuit să ne facem drum. Da, prin ele, deoarece traseul era aproape inexistent pe porțiuni destul de lungi. Am căutat marcajul cu disperare, și apoi ne-am chinuit cu un urcuș abrupt pe o pantă acoperită cu ace de zadă și frunze uscate, foarte alunecoase. Eram moartă de foame, n-am reușit să mă alimentez prea bine în ziua precedentă, și nervoasă. Mare parte din traseu trece prin pădure, ceea ce e bine atunci când este cald, dar aiurea fiindcă nu prea mai găseam motivația să îi dau înainte, lipseau peisajele superbe de la înălțime care să mă facă să trec peste cât de prost este marcat traseul și cât de enervantă este sălbăticia. Îmi era și teamă constant…

Într-un final glorios, ne-am apropiat de golul alpin și nici aici nu m-am bucurat prea tare, deoarece în loc de creste superbe nu am reușit să vedem decât Poiana Brașov dintr-o parte (din celalată lumina nu era tocmai potrivită pentru admirat priveliști). Ne-am întâlnit cu niște bicicliști prietenoși care ne-au ținut de vorbă vreo 5 minute, dar am tulit-o rapid fiindcă mi-a intrat SPF în ochi, am început să lăcrimez și îmi curgea nasul, plus că abia așteptam să ajung la umbră să mă alimentez. În fine, am pus păturica și am mâncat lângă lacul artificial, dar am descoperit cu stupoare că încă mai aveam ceva de urcat până când să intrăm pe traseul de coborâre. Telecabinele nu mai mergeau, și orice coborâre am fi ales ar fi durat 3 ore. Era 4 jumătate când am terminat prânzul. Needless to say, ne-a prins noaptea pe traseu.

A fost frumos la vârf, era liniște și bătea un vânt răcoritor. Nu m-au impresionat prea mult peisajele, dar timp de câteva minute m-am bucurat de faptul că am mai atins o culme vara asta. Plus … culmea răbdărilor.

Bonus, ne-am întâlnit cu 3 bărbați și am spus glume cu urși vreo 5 minute. 😀

Coborârea a fost pe bandă albastră către Timișu de Jos, unde era mașina. Fix sub vârf începea un nou bursturiș, iar apoi o coborâre extrem de abruptă, cu mulți copaci doborâți, pământ cu frunze și ace pe care am și alunecat de câteva ori. La puțin timp ne-am întâlnit cu singurul om de pe traseu (erau mulți la Cabana Postăvaru, unde se ajunge cu telecabina, dar în rest nimic!), care urca senin cu o bicicletă în spate. Am stat puțin de vorbă și, long story short, ne-a spus să ne grăbim fiindcă mai avem mult. Urma să descoperim ce a vrut să spună… Dar ne-a asigurat că nu e nimic pe drum, nici țipenie de om sau animal, așa că putem să continuăm liniștiți. Asta m-a calmat preț de o oră, dar după, pe măsură ce ne afundam în sălbăticie, mi-a trecut relaxarea.

După cum se poate vedea în video de pe Relive mai jos, coborârea a fost în mare parte pe creastă așa că de fiecare dată când mai urcam, pe măsură ce ne tot apropiam de destinație, fierbea sângele în mine. Era pustiu, copacii pocneau și frunzele foșneau și eu dădeam în paranoia. Am alergat pe porțiunile drepte, doar-doar om putea economisi ceva timp. Din fericire, am văzut o ciocănitoare care nici nu s-a sinchisit de prezența noastră, și am putut s-o admirăm în voie. Mai jos am zărit niște căprioare și căpriori, care ne-au auzit de departe și au fugit, dar tot am reușit să observ agilitatea lor. A fost prima dată când am avut ocazia să văd acest animal sălbatic.

De aici încolo, nici o bucurie. A început să se lase seara, se auzea trenul, dar nu părea că facem nici un progres. Ba chiar am avut parte de o porțiune în care era râpă de-o parte și de alta, iar traseul avea lățimea unui om, și era ticsit de stânci, unele uriașe pe care a trebuit să mă așez în fund ca să le cobor, efectiv îmi era frică să pășesc. Apoi am ajuns la un gol prin care am văzut DN-ul, dar era atât de jos… încât îmi imaginam că ultima bucată va fi aproape pe verticală, altfel nu aveam cum să ne încadrăm în distanța care rămăsese. După care s-a făcut noapte de tot și am coborât doar cu frontalele, așa că m-am mai calmat puțin, nu mai vedeam nici o râpă în stânga sau în dreapta, deși … știam că sunt acolo. Eram atât de disperată să ajung la timp, încât nu am mai stat să mă gândesc la nimic, n-am făcut nici o pauză, nici nu mai vorbeam între noi, doar fluieram din când în când, sperând că astfel ne vor evita jivinele nopții.

Traseul se încheie în spatele casei unui om, pe care l-am găsit meșterind la gard. Lucra pe întuneric, cred că l-am orbit cu frontalele. Am luat apă de la izvorul de lângă, cu permisiunea lui, și am cerut indicații cu privire la drumul până la biserică, lângă care parcasem. Ne-a sfătuit să traversăm calea ferată și să mergem pe lângă DN, că pe partea asta ”mai mult ca sigur ne întâlnim cu ursul”. M-am speriat și am mers cât am putut de repede, am aprins lumina roșie la frontală (motiv pentru care câteva mașini m-au orbit cu faza lungă, probabil nu știau ce … sunt) și am mers vreo 10-15 minute până am traversat la intrarea înapoi în Timișu de Jos, lângă o clădire mare și dărăpănată care arăta nasol și ziua, darămite noaptea. De pe lângă ea au început să apară niște câini care ne lătrau și veneau după noi, dar au renunțat rapid deoarece am luat-o în direcție opusă. Lângă mașină era doamna cu care am vorbit la început, ne-a întrebat cum a fost și dacă ne-am întâlnit cu vreun animal, ne-a zis că săptămâna viitoare are nuntă și că e în toiul pregătirilor, și a fost în general super-prietenoasă, dar trebuia să plecăm odată, îmi doream cu disperare să pun distanță între mine și locul care m-a terorizat câteva ore.

Privind în urmă, nu pot să spun nici că a meritat, nici că n-a fost atât de rău pe cât am crezut. Postăvaru este mult prea sălbatic, nu este circulat aproape deloc din Timișu de Jos și nu îl pot recomanda nimănui (înafara celor care caută cu disperare locuri semi-virgine sau ultra-sălbatice).

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top