You are here: Home » Episoade » 360 grade în 365 zile
360 grade în 365 zile

360 grade în 365 zile

Întotdeauna am crezut că știu ce vreau. De cele mai multe ori am și obținut ce mi-am dorit, însă mi s-a întâmplat și să nu-mi mai trebuiască după. Fiindcă așa e: poți să ai ce-ți dorești, însă (câteodată) atunci când vine în viața ta îți dai seama că nu era pentru tine. Și așa se întâmplă că viața mea (și a noastră) s-a schimbat la 360 de grade în 365 zile.

E o simplă întâmplare că a fost vorba de un an. 🙂

Înainte de toate, să ascultăm o melodie.

Mi-am dorit mereu o familie ca cea din Parenthood. Un neam mare și (ne)bun, mese întinse de sărbători la care să ne adunăm cu toții, râzând și bucurându-ne de toate mărunțișurile. Am visat o relație cu mama mea așa cum am văzut în Gilmore Girls, dar eram prea departe de asta. Multă vreme n-am avut nici un fel de relație, de fapt. Iar ceea ce am acum cu părinții mei e un șantier – lucrăm fiecare cum poate. Construim un pod care cel mai probabil nu se va întâlni la mijloc, așa cum se face la noi, însă orice efort e binevenit, e mai mult decât orice a fost înainte (adică nimic). Ceea ce am e departe de ceea ce vreau, dar e și departe de ceea ce era. E ceea ce am, adică ceea ce merit și ceea ce îmi trebuie acum.

Acum niște ani buni credeam că o să mă mărit cu un individ care nu avea asemenea intenții. Așa că la un moment dat, după certuri zilnice și scandaluri, după ce am scos ce-i mai rău unul din altul, m-am pomenit în stradă cu toate lucrurile și la gunoi cu întreg viitorul pe care îl planificasem atent. ”N-a fost să fie”. Desigur că la vremea aceea mi-am zis că e sfârșitul lumii și că viața mea întreagă s-a dat peste cap. Am crezut că n-o să mai fiu niciodată om. Am simțit că n-are rost să mă mai zbat, eram prea bătrână să o iau de la capăt. Îmi vine să râd când scriu rândurile acestea, fiindcă acum mi se pare că tot ce-a fost nici măcar nu trebuia să fie, darămite să crească și să devină destinul meu. Dar n-am zis niciodată că aș fi vreo înțeleaptă, așa că îmi asum prostiile de până acum. (Am zis? Dacă da, am greșit.)

Acum câțiva ani aveam un job care nu-mi plăcea, nu-mi aducea satisfacții de nici un fel, și la care mă temeam să renunț din cauză că nu aveam cum să mai plătesc chirie. Am fost forțată să plec, așa că până la urmă oricum nu prea am avut de ales. Numai că între timp mi-am dat seama că n-am pierdut, de fapt, nimic. Așa a fost să fie, chiar dacă după aceea, o perioadă, am crezut că am cedat prea ușor și ar fi trebuit să rămân acolo, preș, să fiu călcată în picioare doar ca să am ce pune pe masă (sau în pahar 😀 , glumesc). Însă e după cum se zice: la barza chioară Dumnezeu îi face cuib, așa că mi s-au întâmplat și minuni. Da, da! Minunea nu e doar aia în care unuia îi crește la loc un plămân, ci și ziua de mâine care vine fără să te întrebe dacă ești pregătit, cu oameni care te ajută să treci peste orice.

Am muncit tot anul 2018, și eu și Omul meu, la niște vise care s-au spulberat toate, toate, zilele astea. Știu că mi-am zis prin toamnă că vreau ca anul acesta să se termine cu bine, și chiar dacă dinafară pare că n-am avut decât de pierdut, noi ne simțim ușurați și liberi. Cred că cineva, Cineva de Sus sau Universul, a știut ce-i mai bine pentru noi. Și cine-s eu să mă pun cu asta?

Există lucruri care sunt pentru noi și unele pe care credem că ni le dorim. Și da, e greu să ai încredere, pentru că nu poți să înțelegi decât privind în urmă. Gândește-te! Jobul pe care îl ai acum e findcă nu mai este cel de dinainte, omul pe care îl iubești acum e fiindcă cel de dinainte nu mai este în viața ta, casa în care trăiești acum e fiindcă în cea de dinainte nu ai mai avut loc (metaforic, sper).

Cum te-ai simți dacă ți-ar spune cineva că ești concediat, sau dacă te dă afară din casă? Cred că orice om ar zice că e o tragedie. Dar cum ar fi să râzi? Eu și Omul meu nu avem mare lucru acum, dar ne avem unul pe altul și asta e de ajuns. Nu voi lua nimic cu mine când mor. Nu voi face istorie. Sper doar să fac un bine cuiva, când apuc, și să fiu împăcată cu deciziile mele mereu.

Sunt nespus de recunoscătoare că sunt sănătoasă și că am alături de mine un Om.

Suntem sănătoși. Avem ce pune pe masă. Ascultăm muzică la pickup. Cântăm la chitară, triunghi, bongo, tamburină, vioară, voce. Facem glume și integrame. Râdem și ne ciondănim fără să ne certăm. Urcăm pe munți. Mergem la sală. Ne rugăm. Facem planuri. Ne iubim.

Orice altceva e cadou.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top