You are here: Home » Călătorii » Toamna la munte. Tot la Baiului.
Toamna la munte. Tot la Baiului.

Toamna la munte. Tot la Baiului.

Mi-a plăcut atât de tare la Baiului, încât cred că aș putea să-l urc de muuuulte ori până să mă plictisesc. Unde mergem, repede, neplanificat? Baiului. Ajungem rapid, traseul e ușor și scurt, ne putem ajuta de telecabină dacă suntem presați de timp sau leneși, etc. Numai avantaje.

Așa că săptămâna trecută am zis să ne bucurăm de zilele astea plăcute de toamnă, și de culorile frumoase ale naturii. Nu vă temeți, nu urmează un text sadovenian despre păduri. Spun doar că eram entuziasmată pentru că nu am mers niciodată la munte în sezonul recoltelor (gata, ultima oară), deci așteptările erau mari. Eu nu citesc ziarele online și nu am teve, așa că am descoperit cu stupoare, urmărind vremea, că s-a scris în presă despre cât de fain o să fie, ceea ce explică faptul că marți sau miercuri nu mai era nici un bilet la trenurile de dimi-sâmbătă. La 6 a.m. era un loc, dar aia nu e oră umană, nu înțeleg cine sunt aceia care se trezesc la 4, dar îmi pare rău sincer pentru ei. Or fi greșit cu ceva în viață… nu știu. Nu-mi imaginez că găsesc vreo plăcere în asta, nu pot! Poate o să luăm și noi trenul acesta când o să mergem cu bicicletele. Poooooaaaaate.

În fine, vineri seara eram resemnată cu gândul că nu mai merg în aceste condiții, asta până când am primit un telefon și o întrebare: ”mă opresc pe drum să iau ceva gustări pentru munte?”. Ăă, lasă că mergem împreună. Și așa a fost. Am revenit acasă cu cele necesare și am făcut bagajul ceea ce înseamnă că eu am scos hainele de munte din dulap, și am mai ”pregătit” o pereche de șosete și chiloți. Atât. Dimineața alergam amândoi prin casă ca doi titirezi, și când am reușit într-un final să ieșim pe casa scării, mi-am adus aminte că am uitat pâinea, era absolut necesară, așa că s-a întors Omul, s-a băgat în bucătărie să o ia și a dat cu rucsacul peste o cană de cafea, s-a apucat să strângă, am mai irosit câteva minute, bla bla.

Am reușit să plecăm oarecum la timp în sensul în care aveam șanse să ajungem în gară înainte de plecarea trenului, dar nu aveam cum să luăm bilet de la casă. Am alergat până la metrou – cât am putut, că m-a pufnit un râs isteric și era să leșin. În fine. În gară am hotărât instantaneu să luăm bilet din tren, am întrebat un nene controlor și ne-a zis că se poate dar e mai scump, noi ”dada, normal, dar cât e?”. Se pare că era aproape dublu. Dom’le, acum ce să facem? Când te cheamă muntele, scoți banii, aia e. Numai că atunci când ne pregăteam să urcăm în tren am văzut că nu aveam unde. Nu era loc nicăieri, nici măcar pe holul de lângă baia infectă. Poooooate reușeam să ne strecurăm, dar toată aventura asta ferată de lumea a treia ne-ar fi costat 150 lei. Lăsați.

Lăsați… pentru că există și un tren privat. Trăiască Regio!!! Biletul era foarte ieftin, iar la casă erau 100 de oameni. Poate nu chiar, dar așa părea. Am decis să cumpărăm din tren, și cum e pe principiul ”primul venit primul servit”, am prins și loc. Și cum era ieftin, nici n-am dat mulți bani. Da, trenul era personal, dar îmi cumpărasem un volum de Murakami din gară și deci aveam ce face, plus că ne-am nimerit în vagon cu o cățelușă simpatică și stăpânul ei total relaxat, așa că nu ne-am plictisit. Cea mai tare fază a fost când s-a mai eliberat și eram în vagon doar noi cei care aveam loc. Intră un grup mare de adulți și se umple tot holul, la care unul din ei zice ”ce aglomerație!” Păi, da, din cauza voastră! Până să intrați voi era chiar ok, era perfect! 😀

Într-un final glorios am ajuns la destinație, am călătorit ok, singura problemă era că din cauza peripețiilor povestite mai sus am ajung cam târziu, ceea ce înseamnă că am fost nevoiți să urcăm cu telecabina. În fine, de când am pus piciorul pe munte m-am simțit ca în Paradis. Am urcat voioasă pe creastă, ne-am oprit într-un loc drăgut și am luat masa. Era atât de liniște, încât mă deranja și zgomotul pe care îl făceam când molfăiam. La un moment dat, a început să ne dea târcoale un uliu, eu m-am speriat că mă fură, dar cred că era curios ce avem de papa și când a văzut că n-are cu ce să se servească, a plecat. Însă în tăcerea aceea, zgomotul aripilor sale a fost asurzitor, deși era cam departe în aer. Nu pot să explic sentimentul, dar a fost o experiență de neuitat pentru mine!

La întoarcere am dat peste o lăcustă măricică, și ne-am bucurat de pacea montană, până când am început să disting un zumzăit. Am crezut că e o drujbă, apoi, pe măsură ce ne apropiam de sursă și era mai tare, am presupus că se dădeau unii cu niște motoare nesimțite prin Azuga. Când colo, era o duduie cu barbat-su și un câine explorator (cu rucsăcel) care se distrau cu o dronă. Atât de liniște era, încât drona aia mi s-a părut groaznic de zgomotoasă. 🙂

Am trecut pe lângă o cabană, unde un om care tăia lemne ne-a invitat la un păhărel. Inițial am refuzat, dar apoi am zis totuși să ne ducem, și bine am făcut. El cu nevastă-sa și copilul de vreo 7 ani (presupun) trăiesc acolo permanent, așa că i-am întrebat cum e viața, etc. N-am stat mult, după ce am dat pe gât tăria și după ce ne-au dat variantele de coborâre, am tulit-o.

Ca să nu revenim în Azuga pe același traseu, am zis să abordăm o rută nouă, care de fapt era două. Haha. Era pârtia de ski de 40 de minute și drumul ocolitor de 1h jumate. Pe acesta din urmă îl căutam, dar am ajuns pe pârtie și am avut parte de cea mai urâtă, abruptă, obositoare, ucigătoare coborâre. Panta era de 60 de grade pe alocuri, erau pietre pe care alunecam, se auzea vântul printre copaci și mi-era groază să nu vină ursul, etc. Dar am ajuns cu bine!!! Nu mai mergem pe drumul acela absolut niciodată. A, și când ne-am dat seama că e nasol, am zis să trecem pe varianta ocolitoare, dar ne despărțea o pădure deasă cu gropi și vegetație sălbatică, deci… Plus că nu era chip să ne întoarcem și să căutăm din nou, nu puteam urca ceea ce tocmai am coborât. La un moment dat, pârtia se desfăcea în 2: în dreapta, drum drept, pantă ok, ajungeam la șosea, în stânga drum care la un moment dat dădea într-o curbă, prin pădure. Am zis că dacă suntem la munte, să nu mergem pe asfalt. Greșit!!! După curba aceea nu se vedea continuarea care avea încă niște pante oribile. Am blestemat non stop alegerile astea. Una e să fii prost și să nimerești greșit, alta e să persiști în prostie. Dar … s-a terminat cu bine.

Cum vi se pare panta de mai sus? Nouă nu ni se mai pare …

N-am avut timp de bere în Azuga, și nici n-am găsit vreo crâșmă mai de Doamne-ajută, așa că am luat 2 sticle și le-am băut în gară ca ultimii bețivi. Dar, nu știu cum să spun, le meritam!!!!!

Am revenit tot cu trenul, de data asta în picioare. Nu știu ce a fost în weekendul ăsta, n-am mai prins niciodată așa aglomerație, nici măcar vara. Când ne-am apropiat de București, oamenii au început să iasă pe hol și să se înghesuie. Eu eram nervoasă și mă durea spatele, așa că am comentat non stop despre cum săracii au obosit pe scaun. O duduiță care se lamenta că n-are aer chiar m-a scos din pepeni. Dacă nu e aer aici, este pentru că ați venit toți ca oile, în frunte cu tine. Nesimțito. Cred că m-a auzit. Sper că m-a auzit.

A fost frumos la munte. În drum spre și de la … tot oameni. Era mai bine în natură, cu tot cu uliu.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

One comment

  1. Noi am urcat pe panta de care spui…fiind de fapt o partie…intr-o iarna, a fost interesant…cu viscol, cu ger…dar de neuitat.
    Si nu ca nu am fi stiut ca e partie…doar ca am zis hai pe aici ca e mai scurt…
    Dar na, am facut muschi, conditie fizica… :))

    Frumoasa tura si frumos muntele toamna, iarna, primavara si vara. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top