You are here: Home » Episoade » Viața la bloc.
Viața la bloc.

Viața la bloc.

De când mă știu, am locuit la bloc, la oraș. Nici nu prea mi-am pus întrebări cu privire la alte opțiuni posibile, deși acum mă bate gândul ba să mă mut la țară, ba să mi se întâmple o minune și să mi se ofere de undeva o vilă micuță-n Primăverii. Haha. Dar viața la comun poate fi interesantă, așa cum și oamenii sunt minunați, atâta timp cât mai iei pauze de la ei. De aia zic: nu vreau nici la bloc de o sută de apartamente, nici la casă pe munte. Undeva între, așa cum mi s-a și oferit.

Da, da, în vacanțele de vară mă lăfăiam într-o căsuță răcoroasă de chirpici și fugăream găini sub cerul liber, mă cocoțam pe acoperiș să culeg cireșe negre după care urcam voioasă în vișin ca să mă curăț pe degete, buze, dinți, față și oriunde mă mai mozolisem. Traversam drumul pietruit ca să aduc apă de la fântână și făceam parada modei pe prispă cu toate hainele pe care mi le cărasem pentru cele 3 luni de huzur. Mă trezeam uneori la 4 dimineața ca să mergem undeva în afara satului, unde era amenajată o zonă de spălat covoare, cu un căruț care făcea mai mult zgomot decât progrese. Când îmi era foame, mă duceam în grădină și-mi culegeam ceva. Odată mi-a fost poftă de cartofi noi, dar se pare că fix aceea a fost ziua în care cineva a hotărât că trebuie să învăț o lecție: ”dacă vrei cartofi, să ți-i scoți singură!”. Păi dacă îi sap io, îi tai pe toți… ”Cum îi scoți așa îi mănânci!”. N-are rost să spun că absolut fiecare cartofior era secerat, dar tare buni au mai fost. I-am aruncat în ceaun, i-am înecat în ulei și i-am savurat cu o salată de castraveți cu mărar. Zilele erau cam toate la fel, strângeam și număram ouă, le dădeam pastile găinilor și priveam cu jind la perele care parcă nu se mai dădeau coapte. Seara mergeam la biserică. Uneori, sâmbăta dimineața era târg și atunci să vezi bucurie pe mine, abia așteptam să văd ce bunătățuri mai aduc negustorii. Totul era proaspăt și avea gust, în aer plutea un miros de praf și iarbă, oamenii se salutau indiferent dacă se cunoșteau sau nu. La chioșcul albastru de la colț mi se dădeau dulciuri ”la caiet” și toate distanțele erau parcurse pe jos. Și timpul avea răbdare cu oamenii, ca-n Moromeții.

Dar, după cum ziceam, am locuit la bloc. Nu am regrete, ba chiar nici nu mă văd momentan la casă, nu-s pregătită pentru așa o responsabilitate și mi-e și lene, de ce să vă mint?

Dacă vrei să aerisești casa și vecinul tocmai ce trântește niște cartofi prăjiți în același ulei de la Crăciun (nu menționăm și anul), te enervezi sau îți aprinzi un bețișor parfumat? Dacă ieși la plimbare și surprinzi un contabil nervos care lipește peste tot afișe despre chiriași drogați și cum babele și moșnegii sunt niște nespălați, te amuzi sau îți faci griji? Dacă administratora care și-a dedicat toată tinerețea gestionării problemelor acestui bloc și-a dat demisia, cu regret, citând dintr-un film ”te-am iubit și-mi pare rău”, intri în panică?

Apartamentul mic în care stăm cu chirie ne-a fost casă. Chiar sunt recunoscătoare pentru norocul pe care l-am avut, deși unii ar spune că nu e prea grozav. Dar era proaspăt renovat când l-am descoperit, ba chiar avea ușă numai la baie, și aia de pe vremea rațiilor la mâncare (la vreo două luni de la mutarea noastră, s-au mutat și ușile noi). N-a fost fără probleme, dar le-am depășit destul de ușor și ne-am adaptat de fiecare dată.

Într-o zi, stăteam eu liniștită pe fotoliu la laptop, și cum mă uitam așa în depărtare încercând să-mi pun ordine în gânduri, văd o rază de soare care venea de SUB geam. Practic, tâmplăria de aluminiu fusese montată prost, astfel încât exista o gaură de vreo 2 cm lungime și jumătate de cm lățime prin care intrau vântul, soarele, praful, probabil apa de ploaie, eventual vreo vietate a Domnului, etc. S-a rezolvat, desigur, adică a prestat Omul după ce am făcut din asta o tragedie.

S-a stricat mașina de spălat, dar în cazul acesta mobilizarea a fost rapidă și eficientă: țac-pac la Obor după nușcepiesă, scos mașina din mobilă (e încastrată), răsturnată pe-o parte și crăcănată pe gresie, schimbat de scutec și gata: proaspătă ca o zi de primăvară. De fapt, nu chiar, că e bătrână și nu cred c-o mai duce mult (însă nu i-am spus asta, să n-o speriem și să ne lase fără chiloți). Altă dată pusesem la spălat o jachetă mai groasă de iarnă, și la centrifugare mașina o ia din loc, probabil dornică de o plimbare prin bucătărie. Hoooo, să nu ne pripim! Punem pauză la program și remediem situația. În rest, e cuminte și muncitoare, deși cam gălăgioasă, nu te lasă să uiți că face treabă și duce greul casei. A, pardon, era să uit cum ne-a inunat nu mai departe de iunie. Eh, istorie de-acum!

S-a stricat și mecanismul de la vasul de toaletă, iar susurul discret al apei care a curs toată noaptea m-a scos din minți. Nu mai rețin exact circumstanțele acestei aventuri, cred că mi-am blocat amintirile pentru a mă proteja psihic. Recunosc: baia, deși mică, a fost problematică. V-am zis de schimbarea de robineți, nu vă mai plictisesc.

În cameră e totul bine. Dacă prin totul bine se înțelege frig iarna și cald vara. Holul este minunat dar aproape inexistent, și se desparte de holul vecinului printr-o foiță de țigară – cel puțin așa pare. Avem și un pui de balcon (logie, mai precis) care nu va crește mare niciodat, însă în care am reușit să înghesuim cu succes destul de multe lucruri – sunt foarte mândră de mine, e opera mea, am devenit maestru în puzzle casnic și organizare. Toate acestea sunt curate și avem grijă să le menținem în ordine, și de fapt asta cred că ne-a adus liniștea: am tratat acest apartament ca și când ar fi fost al nostru, nu o chirie. Țin minte că atunci când eram în căutări am vizionat o garsonieră cu parchet albastru și mucegai în baie, în timp ce locatarii sau proprietarii stăteau în living/dormitor și cântau la chitară în timp ce fumau. Fumau acolo!!! Nu viciul e problema, ci locul! Chiria era mai mare decât cea actuală, deși e în aceeași zonă, iar când ne-am ridicat sprâncenele a mirare și dezaprobare, ni s-a răspuns: dar are parchet albastru. Mda, mulțumim, nu vrem musai ca pardoseala să se asorteze cu deosebitele culturi de pe pereți. Apreciem, dar noi căutăm altceva.

Așa că suntem recunoscători pentru locul în care ne-am bucurat de primii noștri ani împreună. Aici s-au făcut propuneri îndrăznețe și planuri frumoase, aici m-am uitat la filme și am băut bere, aici am purtat îndelungi conversații pe Skype cu oameni de departe și am făcut casă bună cu Mufi, aici am transpirat precum Cotabiță la fiecare mâncare gătită vara și am purtat șosete de lână și papuci de casă iarna, aici am învățat despre viața împreună pe termen lung și despre cât de înghesuit e prea înghesuit, aici am plâns de bucurie dar și de durere, aici am uitat de lumea de afară și mi-am făcut planuri pentru excursii în natură.

Aici am înghesuit cărți și am ascuns pensule, croșetă, trafalet, mărgele, mini-șevalet, echipament de sală și ghemuri colorate, aici am învățat despre organizarea lucrurilor și vieții în general și am stat singură suficient cât să îmi doresc să mă văd și cu alți oameni, aici am iubit din tot sufletul și am împărtășit absolut tot cu Omul meu. Aici am ucis cu bestialitate câțiva gândăcei care au băgat groaza în mine și de aici am salvat paianjeni pe care i-am dus frumușel înapoi afară, aici m-am ascuns de ploșnița spion care a stat o vară întreagă pe plasa de la balcon, ascultându-ne conversațiile și tot aici mi-am confecționat singură două abajururi pentru hol (când mi-am dat seama că proprietara a uitat de noi și nu mai cumpără nimic, cum promisese). Aici am pornit de jos și ne-am descurcat cum am putut mai bine, am învățat să ne gospodărim și să educăm vecinii care spală noaptea la 2. Ce pot să zic? Am avut treabă, dar așa e la bloc!

Peste câțiva ani o să stau într-o casă mică și cochetă și o să am prieteni un purcel, câteva găini și o văcuță. O să las Omul să se chinuie cu roșii și gogoșari sau ce mai visează el că plantează, și eu o să scarpin porcul pe burtă și o să le fur găinilor ouăle, o să fac curat cât mă ține nasul și o să îmbrățișez văcuța, o să fugăresc porumbeii că avem deja destul găinaț și o să mă culc obosită, mirosind a fân și pământ. Și o să fie ca atunci când eram copil și mă lăfăiam într-o căsuță modestă de chirpici și mă răcoream cu apă rece de la fântâna de peste drum. O să fie bine.

Dar trebuia spus și de cutia asta bej în care locuiesc, să se știe și să-mi amintesc sau să rețin că orice casă poate fi un cămin. O să ne mutăm, la un moment dat, dar nu o să uit acest apartament și sunt convinsă că o să-mi pară rău după el o perioadă, deși o să plecăm într-un loc mai bun (sper, că așa ar trebui să fie, nu?). Așa cum sunt încă nostalgică după cele două locuințe de la Iași în care am stat singură singurică și mi-am pus viața în ordine – una absolut infectă și alta nesperat de frumoasă pentru acea perioadă a vieții mele. Nici un loc nu trebuie să fie perfect, trebuie doar să găzduiască oameni care vor să-l facă acasă.

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top