You are here: Home » Episoade » Iubire necondiționată, acceptare, și alte idei abstracte.
Iubire necondiționată, acceptare, și alte idei abstracte.

Iubire necondiționată, acceptare, și alte idei abstracte.

Săptămâna trecută mi-a zgândărit cineva o rană veche, care s-a activat și a început să mă doară parcă mai tare decât atunci când s-a produs. Inițial am luat foc, întrebându-mă ”dacă persoana respectivă a văzut că mă enervează, de ce a insistat?”. Și tot perpelindu-mă, încercând să mă liniștesc și să-mi pun ordine în viață (dar nu ca înainte când ascundeam problema sperând să uit de ea), m-am apucat de citit niște cărți. Nu contează care-s ele, că oricum aceste idei circulă peste tot și important este mesajul, nu persoana care-l livrează.

Așadar, zice acolo să (ne) iubim necondiționat.

Desigur, fiecare om își imaginează că se iubește, cum vine asta? însă am stat odată să mă gândesc dacă aș putea accepta ca cineva să se comporte cu mine sau să-mi vorbească așa cum o fac eu (cu mine). De cele mai multe ori, nu! Așa că mi-am propus să fiu mai blândă cu mine, și mai îngăduitoare, să-mi permit să mă manifest așa cum consider și să mă dezvolt în ritmul meu. Numai că de aici până la delăsare nu e decât un pas. Ceva de genul: ”cine mă vrea mă place așa” (adică pot să fiu nesimțită) sau ”fără supărare…” (dar urmează să te insult grav). Și tocmai acest echilibru este greu de dobândit: vrei să fii tu însuți, dar să te accepte lumea așa cum ești. Vrei să-ți placă de tine cu adevărat, dar nu știi sigur dacă asta e cea mai bună variantă a ta. Vrei să te iubești, dar nu poți să te descotorosești de niște obsesii cu privire la persoana ta. Mie îmi plac mult femeile slabe, pur și simplu mi se pare că arată bine în orice ipostază, dar eu n-o să fiu niciodată așa. Din păcate pentru mine, n-o să pot purta o ținută de inspirație japoneză, cu un kimono și pantaloni foarte largi, aș arăta ridicol. Dar nici n-o să-mi pedepsesc corpul pentru a încerca, voi admira la alții acest stil. Asta ca să dăm un exemplu simplu.

Mai mult, mi-am spus că o să fiu înțelegătoare și cu alții. Îmi aduc aminte și acum când eram odată la ortodontă și i-am zis că sunt o persoană tolerantă, moment în care s-a uitat la mine cu o privire de dezaprobare asezonată cu amuzament și mi-a zis ”în nici un caz, nu ești absolut deloc tolerantă”. Nu m-am supărat, dar m-am mirat și m-am întrebat dacă are dreptate. După ceva vreme, am concluzionat că are dreptate, dar am înțeles și de ce nu eram conștientă că nu-s. Atunci când cineva face un lucru care mă deranjează, nu spun nimic și vreau să fiu împăciuitoare, să trec peste; cel mai adesea, chestia se repetă, că omul n-are de unde să știe că greșește față de mine. Eu îmi spun că sunt absurdă, că astea-s fleacuri și că n-are rost să mă consum, dar tot mă deranjează. Probabil se și vede pe fața mea, sau se simte o schimbare în comportament. După cum e și firesc, la un moment dat explodez și atunci mare mirare, de ce am luat-o razna și de ce exagerez. Asta era toleranța mea…

În perioadele bune ale vieții mă țin de principiile acestea, însă când problemele mă obosesc, uit de toate angajamentele de a fi mai iubitoare și mă încrâncenez în niște stări din care nu știu cum să ies. Arunc vina pe prima persoană care îmi iese în cale și mi se pare că mă răcoresc, când de fapt mă ambalez și mai tare, după care mă simt vinovată că m-am luat de un om nevinovat. Și dacă mă simt rușinată de ce am spus, cu atât mai tare mă înverșunez și, din jenă, devin mai agresivă. E un cerc vicios și ceva care revine, ce-i drept, din ce în ce mai rar. Mi-e greu să recunosc când greșesc, dar m-am educat să o fac cât pot de des, începând cu lucruri mărunte.

Cartea spune că dragostea e necondiționată atunci când iubești un om chiar dacă nu îl înțelegi sau dacă nu ești de acord cu el. Pentru o persoană ca mine, asta pare de neconceput. Pentru gradul meu de ”toleranță”, asta e o inepție. Însă mi-am dat seama că eu și muuuulți alți oameni facem asta cu animalele noastre. De exemplu, pisica mea nu este așa cum îmi doresc: nu îi place să stea în brațe, nu doarme cu mine și nu își manifestă dragostea precum un câine (idealul meu de iubire reciprocă și împărtășită, știți voi ce vreau să spun). Mă deranjează câteodată, deși este cu adevărat foarte cuminte, însă după ce am studiat puțin despre comportamentul felinelor, mi-am dat seama că așa stă situația și că faptul că-mi arată fundul din tren e un compliment. Și o iubesc necondiționat, chiar dacă nu o înțeleg și nu sunt de acord cu felul în care se comportă cu mine.

Asta ar fi acceptarea în sensul ei adevărat, și nu ceea ce făceam eu înainte atunci când îmi spuneam că pot să fiu și eu așa, uite, mă doare fix în cot de nuștiucare. Variantele erau următoarele: chiar nu mă interesa deloc persoana (sau situația), ceea ce nu e acceptare, ori mă afecta dar nu voiam să recunosc. Deci, nimic deosebit, m-am păcălit singură, cu talent, așa cum eram și ferm convinsă de toleranța mea închipuită.

Desigur, e mai complicat la oameni, dar această comparație naivă m-a ajutat mult. Adică asta a funcționat la mine, așa am înțeles eu conceptul, e posibil să aibă noimă doar în capul meu. Dar poate ați înțeles ideea. Oare iubești un om mai puțin dacă spală și usucă hainele pe dos, dacă e o persoană matinală sau dacă vrea să se pensioneze la 40 de ani pentru a călători pe bicicletă în jurul lumii? De fapt, întrebarea care se pune este de ce iubim un om: pentru ceea ce spune, face, are sau este? Veți spune pentru ce este, sunt sigură. Daaaaar!

Ce este cu adevărat un om? E personalitatea sa? Educația? Principiile de viață? Comportamentul?

Apropo de asta, să vă spun ceva care mă irită la culme: critica. Sunt foarte sensibilă la orice fel de critică, nu o iau neapărat personal în sensul în care mă supăr pe om, dar mă supără ceea ce aud. Și tot în cartea asta am citit ceva care o să mă ajute foarte mult: critica nu este aproape niciodată adusă unei anumite persoane, ci asupra unor anumite comportamente, reacții, acțiuni, decizii, etc. Nu îți reproșează nimeni că ai ochii verzi, că ești sensibil sau milos, ci felul în care ai procedat într-o anumită situație. Nu sunt sigură unde se trage linia între ceea ce ești și personalitate, comportament, dar ideea aceasta pentru a accepta mai ușor critica (mai ales cea constructivă) este singura care m-a ajutat, din tot ce am citit sau auzit până acum.

Ca să înțelegeți, să luăm iarăși cazul meu, eu fiind un om plin de probleme – stau problemele pe mine grup. Eu comunic – mă plâng, mă lamentez, povestesc cu patos chestii enervante, etc. Adesea, însă, pe unii îi deranjează felul în care fac asta, și nu actul în sine. Este normal să discutăm și să ne spunem ofurile, să ne amuzăm odată ce evenimentul neplăcut s-a încheiat, însă maniera în care procedăm este cea care face diferența. Tonul face melodia, ha!

Revenind la rănile vechi, cred că persoana care m-a zgândărit mi-a făcut cumva un bine, dar nu pot să trec peste șocul inițial, ceea ce înseamnă că sunt încă în proces de sortare, selectare, reciclare, bla bla. Pare paradoxal că nu ne putem împăca, uneori, cu trecutul, având în vedere că rațiunea ne spune că nu poate fi schimbat. Însă multe le înțelegem doar cu mintea, nu și cu sufletul…

P.S. : Între timp, mă voi gândi la alții așa cum mă gândesc la Mufi: așa e felul ei de-a fi, așa știe să comunice și să mă iubească, așa înțelege să îmi răspundă și eu respect asta și o iubesc pe ea fix așa, fără să fiu de acord cu ea. 🙂

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top