You are here: Home » Perspectivă » Asumarea nu are nevoie de aprobare.
Asumarea nu are nevoie de aprobare.

Asumarea nu are nevoie de aprobare.

Eu cred că ne naștem cu o bogăție interioară pe care, de multe ori, o pierdem în momentul în care ne ”maturizăm”. M-am întrebat adesea cum și mai ales de ce se termină rebeliunea adolescenței, și abia acum încep să înțeleg. Atunci când suntem tineri (la suflet, mai ales), facem ceea ce ne dorim, ceea ce vrem, ceea ce ne spune instinctul, însă pe măsură ce creștem, renunțăm la această libertate pentru privilegiul de a face parte dintr-un grup, oricare ar fi acela. Ori poate pentru că cineva ne ”corectează” atunci când nu ne comportăm conform așteptărilor.

Ne descotorosim de ceea ce suntem cu adevărat pentru a ne putea încadra într-un tipar – indiferent dacă acesta e dictat de normele societății sau de dorința de-a face pe plac altcuiva. De cele mai multe ori, reușim să trecem peste această perioadă de acomodare, însă sunt și cazuri când incompatibilitatea duce la adevărate probleme interioare, atunci când discrepanța dintre cine vrem să fim și cine suntem de fapt este prea mare. Începând cu acest punct, pierdem persoana care eram și care ar fi trebuit să devenim în mod natural, și ne transformăm într-un produs care țintește să treacă inspecțiile de calitate ale celorlați.

Pentru a ilustra mai bine ceea ce urmează să pun, să luăm un experiment (cam inuman, dealtfel) în care un câine într-o cușcă este supus unor șocuri electrice. Inițial, pardoseala din partea dreaptă a cuștii este conectată la curent, iar câinele învață destul de repede că e mai bine să stea în stânga. După ceva timp, se inversează zonele electrificate și animalul se adaptează rapid – se mută în partea dreaptă, în siguranță. Apoi urmează partea cea mai grea: întreaga pardoseală este conectată la curent, și câinele este chinuit o perioadă, după care se deschide ușa și acesta poate să fugă, să scape. Ceea ce este interesant e că animalul renunță – în loc să rupă portița, de disperare, și să zburde spre libertate, el rămâne acolo, în continuare în chinuri și dureri, cu instinctul de supraviețuire amorțit.

Cred că asta ni se întâmplă și nouă, de cele mai multe ori – fie că vorbim de un job care nu ne aduce bucurie, sau de o relație nefericită ori abuzivă, sau de o familie care nu ne acceptă pentru că suntem prea diferiți (față de ei, față de ceea ce cred ei că este normal sau corect, etc). După ce îndurăm destul de mult timp chinul de-a face parte din acest mediu, nici nu mai știm cum să ne apărăm atunci când vine momentul. Poate că uneori suntem forțați într-un mod realist (trebuie să lucrăm pentru a plăti chiria sau pentru a crește un copil), și facem compromisuri în ideea că imediat ce apare ceva mai bun, fugim unde vedem cu ochii din închisoarea curentă. Cel mai adesea, acest lucru nu se întâmplă. Știu din experiență proprie.

Eu mă gândesc destul de des la asta pentru că ceea ce sunt și ceea ce fac nu prea are loc în mediul în care trăiesc. Nu e nimic excepțional sau grav, nici nu trebuie să fie. Nu e nevoie ca un băiat să fie condamnat la pușcărie pentru a-și șoca părinții conservatori – e suficient să spună că renunță la facultatea de Informatică pentru a se apuca de muzică folk. Alegerile neobișnuite trebuie să fie asumate, pentru că orice îndoială are prețul nevoii de aprobare, și asta e o rețetă pentru eșec. Dacă ne ascultăm sufletul și intuiția și facem ceea ce ne dorim (fără a face rău altora), nu trebuie să dăm explicații sau să căutăm acceptarea altora pentru că nu avem nevoie de ea, pur și simplu.

Atunci când am făcut alegeri cu sufletul, nici măcar nu am vorbit despre ele. Câteodată s-a aflat, alteori nu. Însă un singur lucru este universal valabil: nu am nevoie să se bucure nimeni pentru mine. Sunt atât de sigură pe decizia mea, mă face atât de fericită, încât chiar nu contează ceilalți.

Eu sunt genul de om care își dorește să facă ceva creativ, independent de alții. Vreau să învăț, am o sete teribilă în ultima vreme, și sunt pasionată de multe subiecte. Mă pricep la o grămadă de chestii și, de fapt, la nimic. Mă apuc de ceva, îmi dau seama că nu am talent, trec la altceva, îmi dau seama că nu-i pentru mine, mă joc cu tot felul de informații încercând să mă fac pe mine un om mai bun. N-am reușit mare lucru până acum, dar nici nu mi-am propus neapărat să ajung undeva. Eu vreau să mă simt bine și să investesc în mine, orice ar însemna asta.

Multă vreme am crezut că mentalitatea asta e o problemă, dar așa îmi este firea – mă plictisesc mult prea repede, n-aș apuca să-mi dau doctoratul în nimic nici dacă m-aș chinui. Mi-a fost greu să accept asta despre mine, mai ales într-o societate care pune preț pe ceea ce faci și câți bani câștigi, și nu pe ceea ce ești. Însă odată ce am stabilit că nu mă voi mai lăsa influențată de factori externi, odată ce m-am decis că e mai important să fiu fericită în fiecare zi decât o săptămână pe an (fie ea la Paris sau Barcelona), n-am mai simțit nevoia de aprobare.

Este posibil ca uneori pe drumul pe care am apucat-o să îi întâlnim pe alții ca noi, însă nu e întotdeauna așa. E posibil să fim singuri și să trebuiască să ne iubim suficient de mult pe noi înșine, astfel încât să ne fim … de-ajuns. Petrec adesea ore în șir absolut singură, fără să scot nici un cuvânt, și descopăr mereu cât de greu îmi este să relaționez cu alți oameni după astfel de episoade. Mă bulversează, fiindcă atunci când sunt doar eu cu mine sunt altfel față de fata educată de părinți pentru care părerea celorlați era printre cele mai importante lucruri în viață. Cu cât stau mai mult fără masca pe care sunt forțată să o folosesc în societate, cu atât îmi este mai greu să revin la ea, să o port în mod firesc și fără efort.

Masca asta poate fi orice, de la politețe (atunci când ai vrea să fii brutal de sincer) la cheful de muncă (alături de niște colegi care nu te plac). Toți purtăm măști, doar că unii uită să și le scoată, sau sunt atât de obișnuiți cu ele, încât habar n-au cum arată fără.

La fel ca și câinele din experiment, câteodată acceptăm fără să comentăm faptul că ne tăvălim în chinuri. Ne obișnuim atât de tare cu durerea și cu traumele, încât nici nu concepem că am putea scăpa de ele. Nu știm că putem alege să plecăm, să ieșim din închisoare și să ne bucurăm. Poate uneori ne temem de lumea de dincolo, cu pericole nebănuite – măcar în cușcă știm exact cum stă situația. Poate că la un moment dat nici nu mai știm că suferim, și credem că așa e viața.

Întrebarea este: câinele de la finalul experimentului este același cu cel de la început? Mai este câine, dacă nu mai are instinct? Și noi … noi mai suntem ceea ce am fost la început, când alegeam cu sufletul? Suntem acum, după ani de educare sau îndoctrinare, aceeași care eram înainte să ne propunem să fim acceptați de societate? Ne dorim cu adevărat să fim ceea ce suntem? Alegerile le facem cu sufletul sau cu mintea? Drumul nostru în viață este dictat de ceea ce opune cea mai puțină rezistență din partea societății, sau suntem dispuși să facem un efort pentru a demonstra că nu există un singur drum al succesului, universal valabil? Merită compromisul?

P.S. : Unii se uită în jur, și văd că alții au case, mașini, bani de vacanțe în locuri exotice, și își imaginează că asta e fericirea. Câteodată, apucă să bifeze din criteriile acestea și realizează că nu se simt împliniți, și atunci își propun să muncească mai mult, pentru mai mulți bani, mai multă putere, influență, etc. Și fericirea tot pare ceva de neatins. Și când le apare din senin o altă variantă, la fel ca portița deschisă în fața câinelui, nu reacționează. Ei nu înteleg cum un picnic modest în parcul de lângă bloc, alături de un om pe care îl iubesc, poate fi mai frumos decât orice altceva ce banii pot cumpăra. Și nu e ăsta cel mai trist lucru din lume?

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top