You are here: Home » Personal » Epifania de vineri: intuiția și diplomația.
Epifania de vineri: intuiția și diplomația.

Epifania de vineri: intuiția și diplomația.

Eu sunt, în mod natural, sălbatică. Inițial crezusem că e ceva în neregulă cu mine, și că ar trebui să fiu mai drăguță. De fapt, așa ni se spune tuturor, să fim amabili și diplomați, și acesta e un lucru bun. Numai că, în cazul meu, îndemnul la amabilitate mi-a afectat capacitatea de a-mi asculta intuiția, poate și pentru că am o fire impulsivă și deci eram mereu forțată să aleg între a-mi exprima emoțiile într-un mod violent și a vorbi dulce și politicos.

Pe măsură ce am exersat arta conversației cu persoane care știu să facă asta, mi-am dat seama că există o cale de mijloc, și că mi s-a oferit, într-un mod neplăcut, șansa de a deveni optimistă. Pusă în situații conflictuale (din punct de vedere emoțional), uneori am fost silită de circumstanțe să-mi inhib pornirile violente și pesimiste, să mă pliez pe situație, să-mi temperez crizele de nervi sau de îndoială, și mai ales să regândesc strategiile. Pe măsură ce nu mi se permitea să fiu eu, asistam oarecum pasivă la evenimente și încercam să le privesc în ansamblu, pentru a mă consola. Și aici vine supriza: am realizat astfel că, de multe ori, cu cât mă împotriveam mai tare, cu atât aveam mai multe și mai grele de tras. Așa că am început să accept din ce în ce mai multe provocări, luându-le așa cum le primeam, fără să le caut noima.

Am învățat că nu toate luptele merită purtate și că unele războaie se câștigă nefăcând nimic, doar având răbdare. Cu această plasă de siguranță, m-am calmat suficient cât să-mi aud vocea interioară (instinctul), care îmi spunea că într-adevăr, ce mi se întâmplă e o mizerie și am dreptate să fiu nervoasă sau iritată sau supărată, că mă pot manifesta violent (de exemplu, povestind cu patos și înjurături sau urlând într-o pernă), fără ca asta să-mi știrbească din politețe sau diplomație – doar mă manifestam în intimitatea discuțiilor cu cei apropiați sau în casa mea. În același timp, însă, din străfundurile sufletului meu, a apucat să iasă și speranța de mai bine. Era ferecată sub concepțiile despre cum sunt ghinionistă sau cum nu am parte de ceva bun decât după ce mă dau cu capul de pereți, etc. Dar exista acolo, și mi-am dat seama că făcea parte din mine.

Sunt situații în viață pe care trebuie să le trăim foarte intens pentru a le înțelege și depăși. Anumite probleme recurente sunt doar metode a ne învăța o lecție. De fiecare dată când credeam că am înțeles ce mi se întâmplă, am mai descoperit ceva în mine, așa cum se întâmplă și astăzi. Revelația instinctului meu inhibat e proaspătă, și cred că dacă o voi aprofunda și voi merge și mai departe (în spatele alegerilor mele, acceptând ceea ce sunt și încercând să fac tot ce e real în mine să funcționeze), voi face alte descoperiri uimitoare.

Poate că nu are sens ce zic aici. Până la urmă, călătoria mea este personală, drumul vostru poate fi mult diferit. Însă vă îndemn să vă întrebați mereu ”de ce?”, ca un copil. De ce mă supăr când mi se spune sau mi se întâmplă un anumit lucru? De ce am reacția asta? De ce aș vrea să mă comport altfel? De ce aș continua în aceeași manieră/ de ce m-aș schimba?

Până când ajungeți la sâmburele de adevăr.

Și melodia de azi, care îmi amintește de un om drag de demult.

 

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top