You are here: Home » Călătorii » O zi la munte: Bușteni – Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Șaua Baiului – Azuga
O zi la munte: Bușteni – Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Șaua Baiului – Azuga

O zi la munte: Bușteni – Gura Diham – Poiana Izvoarelor – Șaua Baiului – Azuga

Distanță: ~ 20 km

Durată: ~6 ore

Traseu: Bușteni – Gura Diham (bandă roșie) – Poiana Izvoarelor (bandă roșie) – Pichetul Roșu (bandă roșie) – (punct roșu) Cabana Diham  – (triunghi albastru) Șaua Baiului  – (triunghi galben) Azuga

Iubim munții. Nu suntem împătimiți în adevăratul sens al cuvântului, însă ne îndrăgostim an de an din ce în ce mai mult, poate și pentru că antrenamentul face ca urcușul să fie mai ușor! Nu contează nivelul la care ne situăm (dpdv al performanței, nu de altitudine vorbesc aici 😀 ), noi ne-am propus din prima doar să ne bucurăm de natură. Și ce ar putea fi mai drăguț decât o ieșire de o zi? Suficient pentru relaxare, și ușor de organizat!

De mult timp tot caut o soluție pentru a mă bucura de Bucegi, și desigur că cea mai evidentă și cea mai greu de acceptat de către mine a fost călătoria cu trenul. Am mers de mai multe ori cu mașina, însă pierdeam destul de mult timp în trafic (și nici nu era … de povestit), așa că anul acesta ne-am făcut curaj și am colaborat cu CFR-ul pentru o tură minunată! Și, cu ocazia unui nou început, am zis să încep să povestesc mai în detaliu și pe blog, acum că aceste excursii la munte nu mai sunt chiar amatoricești.

Oricum, CFR ne-a vrut la gară. Ne-am făcut cont online și am încercat să luăm bilete, dar nu a colaborat site-ul. Apoi s-a dus Omul meu la gară, la un automat din ăla, și nici acolo nu i-a mers, motiv pentru care a fost nevoit să achiziționeze biletele în modul clasic. Și eu care speram că tehnologia ne va scuti de coada la ghișee, haha, ce naivă sunt!

Am plecat către Bușteni sâmbătă dimineață, cu trenul de 8:10. Am nimerit într-un vagon cu o clasă de copii (de generală, bănuiesc), care ne-au făcut capul calendar. Eu am citit o carte, iar Omul meu a stat de vorbă cu un pensionar simpatic din Constanța, care spunea mereu: ”gara asta arată ca atunci când eram eu copil” și ”s-a dus tot ce a făcut Ceaușescu”.

Am ajuns la Bușteni pe la 10 fără ceva, ne-am luat apă de la un magazin și am intrat destul de rapid pe traseu, pe Strada Valea Cerbului – o stradă recent pavată, circulată de mașini și de un tractoraș (pe care regret că nu l-am luat, nu prea era de mers la pas). Ziceam că e un drum normal, pe care eram noi și încă două grupuri de turiști: unul format din câteva familii și altul format din elevi de liceu, din care o tipă, clar diva grupului, căra un troller roșu și era îmbrăcată mai mult de oraș (restul erau echipați ok). Pe acest drum mi-am pierdut un cercel în piatra spartă de pe margine, dar, în mod complet neașteptat, l-am găsit după 10 minute de căutări. Yay!

În stânga și în dreapta acestui drum sunt terenuri ticsite de rulote. Practic, vorbim de un orășel în toată regula (citisem la noii mei prieteni virtuali despre el, dar e ceva ce trebuie văzut ca să înțelegi amploarea). Rulotele sunt ca niște căsuțe, în jurul cărora este gard (în cazul majorității). Oamenii au grătare, dușuri mobile, animale de companie (atât câini cât și pisici), unii au bucătărie de vară cu flori pe pervaz. E incredibil! Pe aici am mers prin soare și, deși nu ne-a obosit prea tare, data viitoare vom lua tractorașul fiindcă nu văd nici un motiv pentru care aș dori să mai retrăiesc cu încetinitorul această bucată de traseu. În plus, cred că e mai drăguț tot acest peisaj când se derulează mai repede.

Am ajuns la Complexul Turistic Gura Diham, unde m-am reîmprospătat la baie, aveam mâinile atât de umflate încât nici nu am simțit apa rece atunci când m-am spălat. Eram și foarte deshidratată, am greșit grav aici, dar îmi asum alegerea. După o pauză de zece minute, am început să urcăm pe traseul cu bandă roșie și … Doamne, ce-am mai urcat!

Prima porțiune este foarte abruptă, a fost nevoie să ne oprim de câteva ori și într-una din aceste pauze simțeam că-mi pocnește vena de pe frunte. Însă am parcurs-o rapid (în jumătate de oră), după care traseul a fost o încântare!!! Rar mi-a fost dat să mă simt atât de bine urcând pe munte. Singurul inconvenient a fost faptul că drumul spre Poiana Izvoarelor este traversat de, ați ghicit, multe izvoare. Plouase, așa că erau destul de multe zone cu noroi, însă nimic de speriat, nu ne-am murdărit prea tare.

Pe la 12:30 am ajuns în poiană și am făcut un popas. Era un soare ucigător, așa că mi-am dat jos bluza și am pus-o la uscat pe o creangă de copac, și am luat pe mine polarul din rucsac. Îmi era atât de foame, încât nici n-am stat să mă gândesc dacă sunt curată pe mâini, de obicei mă clătesc puțin, însă de data asta eram lihnită. Nu de la traseu, ci de la un mic dejun prea mic. 🙂 Desigur că imediat ce ne-am așezat pe păturică soarele a intrat în nori, așa că am tremurat continuu și nici hainele nu s-au uscat prea bine. Ghinion.

Am poposit vreo jumătate de oră și ne-am mișcat cât de repede posibil ca să ne încălzim. Am urmat traseul de pe Poteci Însorite, așa că dacă veți citi ambele articole, veți descoperi niște diferențe: ei explică detalii importante, eu o să încep să mă lamentez cât de curând. Traseul spre Pichetul Roșu este tot bandă roșie – foarte lin, cu zone de pădure mai deasă, unde am ”claxonat” continuu, de frică de urși. A mai picurat pe alocuri, dar nu m-a speriat prea tare fiindcă noi lăsam norii în spate. Chiar și așa, am mărit pasul.

Am ajuns cu bine la Cabana Diham, și rău am făcut! Odată ce ne-am văzut acolo, ne-am pus pe căutat marcajul Triunghi Albastru, care nu era de găsit nici pe teren, nici pe mobil. Am luat-o noi, conform hărții de pe telefon, pe punctul roșu, bănuind că se suprapun o bucată. După 5 minute, Omul meu a ajuns la concluzia că nu e bine, așa că ne-am întors la cabană. Ne-am învârtit pe-acolo, am cercetat harta de la recepție, am discutat cu un turist, am făcut un selfie și am încercat alt traseu. Am pornit voioși și după ce am coborât destul de mult (ca nivel, zic), ne-am dat seama că tot nu e bine – dacă am fi continuat pe-acolo, am fi ajuns la Predeal, și ar fi trebuit să parcurgem o bucată pe DN. Ieșise soarele, eu deja mă încinsesem de nervi… Privind în urmă, consider că ar fi fost o alternativă de preferat, dar ce știam noi?

Revenim la cabană, pe care deja nu o mai suportam, mergem iar la baie să ne reîmprospătăm (iarăși, apa aia super rece nici nu am simțit-o) și ne dăm seama că de fapt n-ar fi trebuit să coborâm la cabană. Iarăși urcăm, eu înjurând de mama focului, Omul meu spunând continuu ”nu mai este mult, nu am coborât o distanță așa de mare”. Știam că sunt minciuni, ca să nu încep să urlu, dar … am rezistat. Nu era așa mult, la drept vorbind, dar mă ambalasem pentru că nu găseam odată triunghiul albastru. În prima poză (de mai jos) se vede cabana, în stânga, iar în a doua poză se vede un drum care șerpuiește, pe acela ne rătăciserăm – ambele poze făcute din locul în care ar fi trebuit să continuăm traseul în altă direcție.

La Șaua Baiului mi-a plăcut cel mai mult, dar în același timp începusem să mă îngrijorez pentru că ne apropiam de destinație și noi tot sus eram, ba mai și urcam pe anumite porțiuni. Însă peisajul mi s-a părut minunat și rămâne una din cele mai frumoase zone. Nu are nimic excepțional, n-aș putea să explic de ce m-a atins… poate și pentru că deja eram doar noi doi!!! Singuri cuc!!!

Am ajuns iarăși la o intersecție, și din nou am intrat în panică pentru că nu găseam traseul. La un moment dat, am ajuns la o bifurcație la care traseul se ”despica” în 2 rute, ambele aparent corecte, ambele cu triunghi galben, cu aceeași destinație. Am făcut stânga. Iar se adunau nori, iar umblam ca niște curci. Ideea e că de la Șaua Baiului trebuia să mergem pe triunghi galben până la Șaua Grecului. Din păcate, o bucată din acest drum trecea fix prin pădure, și din câte mi se părea mie, unitatea militară peste care am dat părea trântită peste potecă. Adică, am ocolit pe lângă gard printre copaci căzuți, cu un câine lătrând. Mie mi-e frică de câini în general, și mai ales pe munte. Când am ”claxonat” să speriem ursul, am activat câinele. Nici nu știam cum să mai procedez, începuse iar să picure și nu era nici țipenie de om.

În fine, de aici începe aventura (și coborârea către Azuga), fiindcă traseul continuă pe triunghi galben cu o coborâre extrem de abruptă. Începe prin pădure, pe unde nu există o potecă în adevăratul sens al cuvântului, ci doar niște marcaje pe copaci, astfel încât să știi în ce direcție s-o apuci. Mi-am zis că dacă e așa până jos, eu nu știu cum supraviețuiesc.

Ei bine, nu era așa, ci mai rău, pentru că traseul s-a ”înțepat” într-un drum forestier care nu era tocmai uscat, pe care am coborât o perioadă de timp ce-mi părea atunci (dar și acum, privind înapoi) o veșnicie – nici nu vreau să știu cât a durat. Ne-am murdărit de noroi, mie îmi intrau în ghete și în șosete ace de brad și pietricele, genunchii erau suprasolicitați (nu aveam bețele la noi, mare greșeală), glenzele mele erau grav avariate din cauza bocancilor, Omul și-a zdrobit efectiv degetele de la picioare, și la fiecare curbă apărea o porțiune și mai aiurea. Începuseră să se audă manele (prima oară când m-am bucurat la ele) și trăgeam speranțe că suntem aproape, însă ne-am dat seama că probabil coboram spre iad, deja, la cât ne chinuisem.

La un moment dat m-am oprit, simțeam că am sticlă în genunchi și ace în tălpi. Sau sârmă ghimpată în jurul gleznelor. Sau pelin în suflet. D-astea… Pur și simplu nu mai suportam agonia, și am mers atât de departe încât să-i propun Omului meu să-mi rupă ceva, ca să aibă motiv să cheme Salvamontul. Eram disperată și nu mă puteam gândi decât la momentul când o să ajung în stațiune, o să-mi iau o pereche de șlapi și o bere rece. Fix atunci, dintr-un copac foarte înalt din fața noastră (în poză, mai jos), cade o creangă.

Am zis că ar fi și culmea să mor ca proasta aici, așa că i-am dat repede înainte și am ajuns într-un final la depozitul de cherestea sau ce era el, de lângă gara Azuga.

Ne-am clătit ghetele cât am putut într-un izvor și am luat un personal din Azuga spre Bușteni, de unde aveam bilet de întoarcere către București. Am intrat într-o crâșmă de lângă gara Bușteni și am luat un rom, în cinstea tatălui meu, care mi-a insuflat dragostea pentru munte atunci când eram (prea) mică (să înțeleg ceva). Fix atunci a început să plouă, pe bune.

Am luat trenul de 19:16 spre București, ne-am nimerit lângă un grup de liceeni care ne-au amuzat teribil cu miștourile lor la adresa unui coleg. Mi-a plăcut enorm această aventură, exceptând coborârea aia infernală. Vom reveni, însă traseul de întoarcere va fi altul.

P.S. : Când să plecăm din poieniță, ajunsese una care urla către grupul ei ”cine a zis că nu poți urca pe munte în sandale?”. Selecție naturală.

P.P.S. : Sunt multe de povestit și cu greu mi-am organizat gândurile, așa că e posibil să nu mă fi exprimat corect sau să fi ratat vreo informație. Din nou, veți găsi pe blogul Poteci Însorite informații exacte. Eu am relatat doar ce m-a marcat. Dacă ați ajuns până aici, mulțumesc pentru răbdare.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

4 comments

  1. Felicitari pentru traseu!
    Frumos scris si imagini ce imi trezesc amintiri.

    Si daaa, coborarea spre Azuga e criminala, dar frumoasa…adica mai bine cobori decat sa urci. :))

    • Multumesc. Mai am de povestit, urmeaza. 😛
      Am vazut un vlog cu acelasi traseu, cu urcare din Azuga (o idee care nici nu mi-a trecut prin cap). Sincera sa fiu … nici una din variante nu mi se pare ok. Mi-ar fi greu sa-ti spun ce as alege daca as fi fortata. =))

      • Urci pe munte deci e imposibil sa nu ai si urcari. Chiar si pe Platoul Bucegi mai ai urcari. 😁
        Lasa ca sigur a fost ok pentru voi. 😊 Mai ales acum dupa ce a trecut! 😜
        La cat mai multe ture!

        • Da, acum e foarte ok. 🙂
          Eu ma gandeam ca n-as putea alege intre a cobori sau a urca acea portiune. Asa ca aleg sa nu mai pun piciorul acolo (n-as spune niciodata, desi asa imi vine 😛 ).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top