You are here: Home » Eu » Unde mai sunt oameni ca mine?
Unde mai sunt oameni ca mine?

Unde mai sunt oameni ca mine?

Relațiile mele cu oamenii s-au schimbat dramatic pe măsură ce m-am maturizat. Odată cu trecerea timpului, m-am schimbat și în bine, și în rău: am devenit mai diplomată și politicoasă, mai cerebrală și mai respectuoasă, dar relativ sălbatică. Practic, acum nu prea simt că am prieteni. Există câteva persoane care îmi sunt apropiate, cunosc femei pe care le admir și cu care mi-ar plăcea să am o relație mai strânsă, însă, în general, sunt sceptică, rece, reticentă și antipatică. Și nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu ceilalți, ci pentru că nu găsesc mai nimic în comun cu ei/ele. Mi se pare atât de epuizant să mă forțez să port conversații insipide despre nimicuri, sau să pretind că mă bucură o seară în oraș care nu aduce nici un plus de valoare vieții mele… N-am nevoie neapărat de conversații despre tendințele feminismului sau sensul vieții, dar pur și simplu aș vrea să fac un schimb de idei cu alții. Schimb! Nu unii ascultă, alții vorbesc, și invers. Să fie subiecte comune. Sau, dacă nu, să existe interes față de ceea ce propune interlocutorul. Îi văd pe unii cum abia așteaptă să-mi termin fraza ca să poată spune ei ceva complet diferit. Nu mai există răbdare și curiozitate, și recunosc că acesta este un aspect la care și eu lucrez.

Vreau să simt că mă leagă ceva de un alt om, că undeva gândurile noastre se intersectează. Vreau ca cei de lângă mine să-și lase telefonul în geantă sau în buzunar, așa cum fac și eu. Să se bucure de seară în loc să se grăbească să facă poze. Să se uite la mine nu la ce port sau câți bani am. Să nu discutăm despre job și rate la bancă, despre copii sau ce-a mai făcut nu-știu-care. Au și aceste conversații rolul lor, dar nu trebuie să ocupe majoritatea timpului (meu).

Bine, rescunosc, si eu fac poze. 😛 Dar nu prea multe.

Nu e vorba că ceea ce fac eu e corect și ceea ce fac alții e greșit. E vorba doar de faptul că pur și simplu nu am găsit nici un om (sau cuplu) care să aibă aceleași preocupări ca și mine (sau ca și noi). Poate sună naiv, dar chiar mi-ar plăcea să putem să ne petrecem timpul liber făcând ceva activități dinamice și cu alții: de la plimbări cu bicicleta/trotineta la alergat prin parc, sau mers la sală și urcat pe munte, o escapadă la escaladă, etc.

Este un tip la sală care are o gașcă de prieteni cu care are constant ieșiri în natură, care de care mai aventuroase (unele chiar periculoase). Ce frumos ar fi să ne lovească și pe noi așa un noroc! Bine, mie nu-mi place adrenalina, dar – de exemplu – nici nu sunt fan mers la film. Exceptând ceva cu The Rock, pe care îl ador, chiar nu mă văd motivată să dau bani ca să mă duc să-mi trântesc fundul într-un scaun căscând ochii la un ecran uriaș pe care se întâmplă, cel mai adesea, niște tâmpenii. Pe bune, câte filme cu adevărat interesante s-au făcut în ultima vreme? Cam nici unul. Remake-uri, reeditări, sequel-uri, etc. Q.e.d. Iar efectele speciale, singura esență a producțiilor recente, nu fac obiectul intereselor mele.

Și nu e vorba doar de mișcare, că nu sunt chiar așa de activă, ci și de alte preocupări, cum ar fi pentru mâncare. Data trecută când am fost la sală era un miros de cartofi prăjiți de nici nu puteam să suport să stau lângă anumiți oameni. Acuma, dacă lor le place sau dacă le priește (deși, hai să fim serioși), asta e treaba lor, dar să nu vină cu hainele împuțite să ne intoxice pe toți. E clar că acelea nu sunt persoane față de care aș putea avea vreun sentiment de amiciție.

Știu, par lucruri mărunte, dar acestea sunt cele care ne unesc, până la urmă! Cel mai adesea oamenii socializează în jurul unei mese la care se bea și se mănâncă. Ori fac chestii împreună – fie că vorbim de o clacă la care se croșetează, fie că e vorba de drumeții pe munte. Și atunci e normal să găsești pe cineva care să fie pe aceeași lungime de undă și în aceste aspecte minore ale vieții.

Știu că ce zic aici sună aiurea, și e posibil să nu mă fac înțeleasă, dar … asta e. Am încercat să ilustrez chestii care să nu fie prea aproape de viața mea intimă, ca să nu se înțeleagă greșit, să nu se supere nimeni, și poate de asta nu mi-am ales cel mai bine exemplele. În fine.

Recunosc că am și eu problemele mele. De exemplu, nu prea le dau oamenilor o a treia șansă (și câteodată nici a doua). Dacă eu ți-am dat o cană de apă și îmi este sete și tu nu îmi dai, s-a cam terminat prietenia. Dacă tu ești o prioritate pentru mine și îmi fac timp pentru tine, dar eu nu prezint nici măcar vreun vag interes pentru tine, s-a cam terminat prietenia. Poate nu e o abordare corectă, dar timpul meu este prețios și cum de multe ori m-am înșelat sperând că oamenii vor oferi cât ofer și eu, prefer să mă mențin într-o zonă de siguranță. Da, singurătatea asta socială poate fi apăsătoare, dar mi-o asum, deși uneori sunt tristă că mi-e greu să găsesc oameni care să aibă, în mare, aceleași valori ca și mine, cu care să împărtășesc experiențe care să ne îmbogățească reciproc viețile.

Și dacă se întreabă cineva de ce e timpul meu așa de prețios și, mă rog, ce mare lucru fac, vă spun aici: mă preocup de mine! Mă uit la ceva pe net, ceva care mă face să mă simt bine, croșetez sau pictez (raaar, asta e!), merg la sală sau mă joc cu fardurile, stau la un pahar de ceva cu Omul meu și povestim, ne facem planuri de viitor sau râdem de diverse chestii… nimic spectaculos, dar toate extrem de importante pentru bunăstarea mea emoțională. Sunt atât de egoistă încât chiar nu mă interesează decât să mă simt eu bine (fără să fac rău altora). Până la urmă, ce-ți amintești din anii care au trecut? Ședințele de la birou? Raportul sau proiectul trimestrial? Un film de duzină de la care nu ai plecat cu nimic? Amici de ocazie care nici măcar nu-ți mai răspund la mesaje după o vreme? O haină frumoasă de iarnă pe care ai purtat-o într-un singur an? Colecția de jucării Kinder? Dacă da, atunci nu prea avem nimic în comun. Nu e în neregulă ce faci și nu te judec, dar … nu avem cum să fim prieteni. Cam asta e ideea. 🙂

P.S. : Uitându-mă în urmă, îmi aduc aminte de probleme emoționale și frustrări pe care le-am rezolvat, lucruri pe care le-am înțeles cu sufletul, felul în care am evoluat: cum s-au schimbat relațiile mele cu anumiți oameni (familia), cum am crescut și ce am devenit, cum pot să fiu mai creativă și unde am greșit, ce să citesc să mă înțeleg mai bine sau să fiu mai sănătoasă, cum să trăiesc mai confortabil în corpul meu și pe lumea asta, cum să fiu mai puternică fizic și emoțional. Îmi aduc aminte de vara trecută ca fiind una în care am privit altfel Bucureștiul, de pe trotinetă (și ce schimbare a adus în viața noastră acest lucru). Îmi aduc aminte de momente frumoase petrecute în natură sau de realizări despre care nu mai povestesc aici. De cum ne-am descurcat în situații grele și cum am învățat optimismul. De cum ne influențăm unul pe celălalt (deși eu am crezut o bună vreme că Alfa-Dude nu se dă după mine, dar ce să vezi? 😛 ). Pentru mine aceste lucruri contează. Chiar contează cu adevărat. Efectiv sunt zile în care stau și mă gândesc de ce reacționez într-un anumit fel și încerc să refac ruta mecanismului de autoapărare. Aceasta e una din preocupările mele. Și da, mă interesează și să arăt bine, dar nu mergând la solar și la masaje anticelulitice, ci fiind mai sănătoasă prin mișcare, alimentație și naturalețe. Cam atât, că simt că am început să mă explic și n-am de ce.

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top