You are here: Home » Episoade » Mansplaining. Nu are traducere.
Mansplaining. Nu are traducere.

Mansplaining. Nu are traducere.

Ceea ce urmează să fac nu e frumos, dar vă rog să mă înțelegeți. Mi se întâmplă extrem de rar să fiu în poziție de superioritate, ca să zic așa. Dacă emit vreo părere, în 90% din cazuri este combătută, ori pur și simplu ignorată deoarece nu prezint credibilitate. Dacă am ceva la care mă pricep, cel mai adesea sunt alții care o fac mai bine și deci nu pot să fiu cea mai bună la acel lucru (nu mă refer la modul absolut, normal că mereu e cineva mai sus, mă refer din oamenii pe care îi știu, sau la cercul meu extins de cunoștințe). Și dacă am dreptate, cel mai adesea nu mi se spune asta și oricât o ard cu ”ți-am spus eu”, nu am nici o satisfacție.

Așa că, din nou, ce urmează să fac nu e frumos, dar o să mă bucur că am închis gura cuiva. Desigur, asta s-a întâmplat la sală, că eu nu am viață înafară de job și ridicatul de greutăți. 😀

Eram aseară la sală și făceam picioare, că deh, ce altceva. Tocmai ce mă proptisem la squat rack (foto) (îmi pare rău, nu am găsit traducere, e cadrul ăla mare pe care stă bara și la care nu stă nimeni) și băgasem prima serie de genu de încălzire, cu 30 kg, când vine un popârțan la mine:

El: Mai ai de făcut?

Eu: Ăăăă, da, abia am început, dar poți să faci cu mine.

El: Bine, na, dar să știi că mai pun greutăți.

Eu: Pune, pune, că le dăm jos dacă e nevoie.

Am mai lucrat în paralel cu alți băieți și nu a fost niciodată vreo problemă, chiar dacă ei ajungeau la 100 kg. Discurile nu sunt sudate, se pot muta, dar unii se sfiesc. În fine, tipul în cauză a fost de acord și ne-am apucat. 40 kg, 50 kg, 60 kg. Amândoi. Apoi 67.5 kg la el, după care 70 kg la mine. Când a venit seria lui, ce să vezi, a dat jos și a pus din nou 67.5. M-am amuzat puțin, mai ales că mă ”avertizase” la început că o să mai pună, și cumva o să trebuiască să tot dea jos pentru mine. A terminat seria și s-a mutat la alt aparat, iar eu am continuat. În mod normal, nu m-aș fi aruncat la 80 kg, dar cum se tot holba la mine, am zis să-i dau ceva de văzut, și am făcut 3 repetări. Când m-am apucat de îndreptări, a plecat acasă. Îmi pare rău că n-a rămas să vadă cum am făcut o repetare cu 87.5 kg, un nou record personal. Poate l-aș fi făcut să plângă.

Gata cu răutatea. Sinceră să fiu, nu mă mai compar de mult cu nimeni, și sunt extrem de bucuroasă de fiecare dată când îmi depășesc limitele, pentru că ăsta e scopul meu. Dar mi se întâmplă destul de rar să pot să ridic mai mult decât un bărbat (plus că sunt puțini cei care lucrează picioare, că altfel aș mai avea șanse cu niște chicken legs), așa că de fiecare dată am o satisfacție deosebită. E urât, dar asta simt. N-ar trebui să am nevoie de așa ceva ca să mă simt puternică, dar asta e răzbunarea pentru dățile în care mi s-a explicat de sus de către niște papagali cum să lucrez (când eu făceam mai bine ca ei – și știu asta pentru că am studiat și experimentat cu anatomia mișcărilor, și ei povestesc niște mituri care circulau acum 10 ani în domeniul ăsta sau niște chestii pe care le-au învățat pe de rost, pentru care nu înțeleg mecanismele), pentru dățile în care unii au refuzat să lucreze cu mine fiindcă foloseam greutăți prea mici și preferau să aștepte 20 de minute să-mi termin seriile, pentru cei care consideră că rolul femeilor este la cratiță (da, mai există și specimene din astea, e unul din ăia de miroase mereu a cartofi prăjiți).

N-am rezolvat nimic cu asta. Nu s-a schimbat situația femeilor, nici măcar a celor de la sală, și nici măcar situația mea particulară. Dar există pe lumea asta un băiat care a plecat acasă trist pentru că o fată care are puțin peste un metru jumate și puțin peste 50 de kile l-a umilit la sală.

E urât să fac asta, dar … mă bucur! Am o satisfacție imensă. O să ajung in iad?

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.
Scroll To Top