You are here: Home » Eu » Sunt arhitectul vieții mele
Sunt arhitectul vieții mele

Sunt arhitectul vieții mele

Nu sunt arhitectul vieții mele. Am ales acest titlu pentru că sună bine. De fapt, sunt salahorul, femeia de serviciu și, câteodată, caricaturistul vieții mele. Cum ar fi fost să spun asta?

Sigur, aș putea fi un arhitect dacă aș avea ceva viziune, mai multă creativitate și dacă mi-ar fi plăcut mai mult să învăț. Dar cum mi-am irosit tinerețea fără să bag ceva relevant la cap (recuperez, dar ce contează?), acum nu-mi rămâne decât să car la roabă și să bag la lopată. Unii și-au construit deja un adăpost pentru vreme rea, altora le-au dat părinții un cort, sau chiar o plasă de siguranță pe care să aterizeze fin și elegant, în timp ce eu, când îmi aruncă viața câte un potop sau câte-o vijelie, mă zgribulesc sub câteva scânduri putrezite. Am început construcția la un buncăr, dar nu e gata încă. Merge greu fără arhitect.

Sunt femeie de serviciu pentru că strâng mizerii și gunoaie zilnic. De la nesimțirea celor din jur la povara experiențelor neplăcute, toate sunt deșeuri de care trebuie să mă îngrijesc. Le mut dintr-o parte în alta, mai ard niște hârtii, mai mătur sub preș, mai reciclez… mă descurc și eu cum pot.

Iar caricaturistul? Ei bine, aici ar fi fost bun un terapeut, dar cum n-am calitățile necesare, stau degeaba într-un scaun și mâzgâlesc pe un caiet (așa am văzut eu în filme că fac psihologii). Mă uit la mine cu milă și compasiune, înțeleg prin ce trec și că e nasol, dar … ce să vezi? Nu am competența să mă vindec, și nici să-mi prescriu vreun tratament cu tranchilizante. Stau și pictez rațe și floricele în timp ce pacientul se dă de ceasul morții pe canapea.

Desigur, toate acestea sunt joburi temporare, pentru că mă pregătesc și studiez, și când oi absolvi și eu ceva, mai la bătrânețe, tot o să am o diplomă. Poate că n-o să mă ajute cu nimic, dar nici să stau cu mâna pe hârleț în timp ce-mi ninge-n cap nu e viață, nu?

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.
Scroll To Top