You are here: Home » Personal » De ce sunt nesuferită
De ce sunt nesuferită

De ce sunt nesuferită

Îmi imaginez că cei care au interacționat cu mine recent au semnalat o schimbare de atitudine. Desigur, depinde și de momentul ”impactului”, dar în principiu, am (re)devenit scorpie (scorpia care eram odată, dacă ar fi să ne luăm după gurile rele).

De ce? Să facem o listă scurtă. 😀

Insomnia. Sunt zile și zile, nopți scurte și nopți aproape albe… toate astea mă seacă de energie și am încercat cam de toate. Singurele lucruri care funcționează sunt medicamentele care se dau cu rețetă, și pe care le-am probat doar ca experiment. Nu am de gând să devin un zombi (mă rog, sunt unul … parțial), așa că aștept să mă reglez de la sine. Am mai fost în situația asta, am depășit-o, dar din cauza grijilor se pare că am regresat.

Nu mai am răbdare. Câteodată am senzația că sunt o pensionară acră: pur și simplu nu mai am chef și răbdare pentru anumite lucruri. Viața e scurtă și să stau să-l ascult pe unul cum se laudă cu cel mai nou telefon pe care și l-a luat chiar nu face parte din prioritățile mele. Dacă vine vorba de pierdut timp, prefer să mă uit la un film Hallmark care mă relaxează mai ceva ca o lobotomie.

Sunt frustrată că nu am apucat să călătoresc. Nu e nimeni vinovat pentru treaba asta (înafară de mine, deși uneori chiar nu am avut ce face), dar tot sunt furioasă că nu am văzut mai multe la viața mea. Nu e timpul pierdut, dar … la vârsta la care ai timp și dipoziție și toleranță pentru călătorii nu prea ai bani; mai încolo, după 35 de ani, de ex, resursele nu lipsesc, dar deja e mai complicată treaba – obligații, serviciu, ai deja alte standarde pentru cazare și transport, etc. Dar altceva voiam să spun: vreau să merg undeva. Punct. Ori la un munte la noi, ori într-o capitală europeană. Și mă zgârie pe inimă că nu pot în viitorul apropiat.

Apatia. Deși pare suspect pentru o persoană așa de agitată ca mine, am momente când sunt apatică, de obicei după un zbucium intens. Să spunem că vreau să-mi iau un palton de calitate și mă apuc de căutat, de probat, de comparat, etc, și asta mă epuizează, rezultatul fiind nul. După ce îmi dau seama că nu am șanse să descopăr acel produs pe care mi-l doresc, intru într-un fel de stare de lehamite, de zici că-s alt om. Chestia asta se aplică și la relațiile cu oamenii: dacă eu sunt singura care face eforturi, la un moment dat nu mă voi mai sinchisi nici să răspund la telefon. Poate că nu e corect să procedez așa, dar eu nu am cale de mijloc: ori îmi pasă, ori mă doare-n cot.

Sunt obosită. Poate părea că e același lucru de la început, dar nu mă refer la oboseala aia fizică. Sunt obosită psihic. Sunt într-un proces de căutare a identității, de descoperire a sensului vieții mele, și câteodată întrebările îmi epuizează creierul. Am fost fericită azi? Ce aș fi putut să fac mai bine cu resursele astea? Am irosit ziua? Ceea ce fac acum are impact pentru viitorul meu? Are sens să mai trag la căruța asta? Persoana asta îmi place cu adevărat sau doar m-am obișnuit cu ea? Acesta este prietenul meu sau doar un amic cu care mai fac schimb de secrete? Oare nu am încercat destul de mult în relația cu familia mea? Oare e vina mea pentru ce se întâmplă sau am făcut ce-am știut mai bine date find circumstanțele? Oare să fiu sinceră și să rămân împăcată sau să mint frumos și să păstrez relația cât de cât amicală? Și tot așa timp de ore întregi. Câteodată fac asta seara, motiv pentru care revenim la început unde am zis că am insomnii. Alte dăți, mă iau gândurile de dimineață și trebuie să le resping până seara (când, de obicei, găsesc ceva care mă relaxează și mai apuc și eu să dorm normal).

Singura constantă din viața mea, singurul om de care am mereu chef și în fața căruia pot să fiu eu însămi e Alfa-Dude. Un erou, vă spun. Mai ales în zielele în care trebuie să mă motiveze să mă comport frumos în societate… ehe. Dacă ați ști câte discuții de genul ”nu am chef de oameni azi / hai, te rog, pentru mine” am purtat… Sinceră să fiu, de cele mai multe ori nu am chef de oameni pentru că știu că nu pot să fiu pe dinafară, în fața lor, așa cum sunt la interior, motiv pentru care prefer să îi evit decât să joc un teatru pentru care nu am energie. Practic, le fac lor o favoare. 🙂

Deci nu am nimic cu nimeni. Chiar nu e treaba mea ce fac alții, și nu intenționez să jignesc pe nimeni cu rândurile astea. Pur și simplu mi-e lene, sunt frântă de oboseală și nu am chef. Atâta tot.

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top