You are here: Home » Episoade » Camembert și bere
Camembert și bere

Camembert și bere

Acum câțiva ani locuiam într-un apartament sinistru pe malul Bahluiului. Ajunsesem acolo în urma unei despărțiri care mi-a rănit teribil orgoliul și a avut ca victimă colaterală și sentimentele mele nu tocmai clare. La vremea aceea eram certată cu părinții mei din niște motive absolut stupide, așa că a trebuit să-mi calc pe inimă (fără să recunosc, totuși, că am fost o proastă) și să le cer ajutorul, având în vedere că nu aveam nici o șansă să mă descurc singură.

Unde erau prietenii? Lipseau cu desăvârșire: undeva pe drum i-am pierdut deoarece am reușit să devin un om neplăcut. Persoana pe care am crezut că o iubesc nu era tocmai potrivită pentru mine, și scoteam ce e mai rău unul din altul, așa că atunci când s-a ajuns la certuri grave zilnice, eu m-am schimbat: eram mereu nervoasă și înciudată, îndrăcită și iritată. Vă puteți imagina că nu eram o companie plăcută pentru nimeni, cu atât mai mult pentru cei care mi-au fost alături până când n-au mai putut să mă suporte așa.

Dar să revenim la apartamentul sinistru în care am locuit singură… Proprietar era un coleg de serviciu de-al tatălui meu, care, din motive complet necunoscute mie, mai trecea să mă verifice. Din cele două camere disponibile, una – care conținea compendii și cărți de specialitate ale fiicei lui, care era medic – era încuiată. Din când în când, omul mă suna să mă anunțe că trece pe la mine să ia un volum, deși duduia care avea (chipurile) nevoie de ele era rezident în Franța și cu siguranță nu se baza pe niște tomuri prăfoase. Dar, mă rog, omul venea în vizită – anunța, suna la ușă, mă întreba de sănătate și de instalații.

Încă de când am intrat în casă m-a izbit un miros de gunoi/ghenă. Nu părea a fi un loc atât de infect, așa că ne-am apucat de cercetat și am descoperit că sursa duhorii era țeava de sub chiuveta din bucătărie, de care s-a ocupat o săptămână mai târziu un vecin instalator (care m-a lăsat și cu rezervorul de la vasul de toaletă dezasamblat timp de vreo câteva zile). În rest, apartamentul arăta oarecum normal. Holul era imens, avea pe jos o gresie crem cu model grena, iar peretele din stânga era complet acoperit de mobilier: câteva dulapuri suspendate, o banchetă, o oglindă orizontală îngustă și, pe peretele din dreapta, una verticală. În dreapta acesteia din urmă era ușa către camera veșnic încuiată, în stânga ușa de la bucătărie. Din holul mare se trecea într-un hol mic: acesta avea o nișă pentru mașina de spălat (care lipsea, apropo) unde se găseau câteva rafturi (cu uși) pe care mi-am înghesuit hainele. În față era baia albastră și în dreapta ușa către dormitor.

Suprafața era generoasă, păcat că nu prea aveam ce face cu ea. Mi-am dat seama din start că va fi de muncă, așa că mi-am rugat un coleg de serviciu  să mă ajute; nu doar că nu m-a lăsat la greu, dar a adus și scule, dat fiind că eu nici la vremea aia și nici acum nu am nici măcar o singură șurubelniță proprietate personală. S-a nimerit că tocmai atunci era un amic de la Roman în vizită prin Iași, așa că s-a oferit să-mi transporte bagajele și să-mi hămăluiască sacii pe scări, iar împreună cu celălalt tip a mutat mobilă prin casă, inclusiv un raft metalic înalt, care a fost scos din dormitor pe geam, și băgat în balconul de la bucătărie pe calea aerului, dacă-mi permiteți exprimarea.

O zi întreagă ne-am ”zghihuit” prin casă: eu am frecat toată gresia și faianța cu Detartrant și o periuță, am redescoperit culoarea albă a mobilei de bucătărie cu ajutorul unui burete îmbibat cu Cif și am înghesuit cele câteva haine pe două rafturi pe care am așezat hârtie în mai multe straturi, pentru protecție. Nici nu mai știu ce au făcut băieții, dar seara toată treaba era gata! Am sărbătorit cu bere, desigur!

Însă după acest început savuros, a venit perioada neplăcută. Ei s-au dus în treaba lor și eu am bântuit singură apartamentul sinistru cu gresie și faianță albastră în baie și dormitor mobilat doar cu un pat și o bibliotecă scorojită. Nici covoare nu aveam. Acum nu-mi vine să cred, parcă e vorba de altă lume, însă la vremea aceea așa credeam că va fi toată viața mea de-acolo înainte.

Ziua mergeam la serviciu: 20 de minute pe jos până la stația de tramvai, apoi încă pe-atât până la fabrică. Abia așteptam să se termine programul, ca să nu mai trebuiască să pretind că sunt bine, ca să nu mai fie nevoie să zâmbesc și să socializez, ca să mă târăsc în sfârșit până acasă unde, adesea, savuram niște bere și uitam să mănânc. Uneori, când eram deosebit de tristă sau când rămâneam fără bani de bilete, mă întorceam pe jos și pe măsură ce mă apropiam de casă, mă podidea plânsul. Mâncare nu prea aveam, și cum banii erau puțini (deși ai mei mă ajutau cu chiria), preferam să-i cheltuiesc pe alte chestii esențiale. Piramida nevoilor mele arăta cu totul altfel atunci! Când primeam bonurile de masă îmi cumpăram brânzeturi de toate felurile (preferam Camembert) și le aranjam frumos în frigider, printre oalele și farfuriile goale pe care le păstram acolo deoarece dulapurile mi se păreau insalubre.

În fiecare seară ascultam muzică, fiindcă mă făcea să mă simt mai bine sau mă arunca pe culmile disperării, în care plângeam până oboseam, după care mă culcam epuizată și drenată de durere, măcar pentru câteva ore. Nu aveam cu adevărat internet, nu am considerat necesar sau posibil să-mi fac un abonament, așa că aveam împrumutat un stick cu trafic limitat, pe care încercam din răsputeri să-l utilizez într-un mod economic. În bucătărie nu prea era acoperire, așa că îl pusesem cumva pe tocul geamului spre balcon, pe un castron de metal, cu gândul că asta o să-i dea un ghiont de semnal. Mi se părea că funcționează, și oricum eram prea disperată ca să las atâta lucru să mă doboare.

La ceva vreme, o veche prietenă a reluat legătura cu mine. Nu știu prin ce minune, poate de milă, însă m-a ajutat enorm: îmi aducea oale cu borș cald (imediat după ce îl făcea) și mergeam săptămânal la ea să-mi spăl rufele. Mă primea să stau peste weekend, când îmi gătea cu plăcere și îmi întindea canapeaua din sufragerie, chema prieteni pentru partide de cărți sau punea filme interesante, ne făceam unghiile sau probam diverse haine, ori pur și simplu stăteam de vorbă. Ba chiar m-a luat și prin câteva mici excursii și s-a dat peste cap să-mi facă viața suportabilă și confortabilă, lucru pentru care nu sunt sigură că i-am mulțumit cum se cuvine.

Un fost bun prieten din vremea facultății a dat și el peste mine, întâmplător, și am reluat relația noastră de amiciție ca și când nici n-ar fi existat o pauză de câțiva ani. A început să treacă pe la mine seara, inițial o dată pe săptămână, apoi din ce în ce mai des. Mă ținea în brațe când plângeam în hohote și făcea glume deochiate ca să-mi aducă aminte că pot să și râd. Îi făceam cafea și povesteam câte-n lună și-n stele, îmi ținea companie până târziu, când eu eram amețită bine și el tocmai ce se învigora de la cofeină. Eu trebuia să mă trezesc devreme, el trebuia să meargă la prietena lui. Îl dădeam afară și mă culcam liniștită, și dormeam din ce în ce mai bine! Nici lui nu sunt sigură că i-am mulțumit așa cum trebuie.

Și mi-am făcut un prieten și în blogosferă: era un tip mai matur decât mine (nu doar cu câțiva ani, ci și cu multă experiență de viață), care locuia în Suedia și care era (și este) deștept și amuzant. Cu tot sistemul meu de suport psihic, tot nu eram bine, iar el știa asta pentru că fusese în situația mea. M-a ajutat cu sfaturi și răbdare, cu vorbe blânde și promisiuni optimiste, și ne-am apropiat. Nu în sensul … acela! Chiar și azi mă gândesc la el cu drag, mi-a fost catalizator într-o schimbare majoră a vieții mele. I-am fost mereu recunoscătoare, și la ceva timp după ce s-a răcit prietenia noastră i-am spus că apreciez tot ceea ce a făcut pentru mine.

Pe măsură ce trecea timpul, eu am uitat în ce apartament sinistru stau.

Bucătăria era în continuare semi-împuțită, dar acum avea și un iz de cafea sau de borș acru dres cu smântână. Baia era oribilă, dar nu-mi mai păsa de fisura de pe oglindă sau de vasul de toaletă al cărui rezervor a fost ”cârpit”. Mă bucuram că nu mai văd în oglindă aceiași ochi roșii de plâns și același păr ciufulit de draci. Bancheta din hol n-a rămas doar un loc pe care îmi trânteam geanta când veneam de la muncă, ci și un sprijin pentru musafirii care se descălțau sau încălțau mai greu. Patul meu nu mai părea atât de mare când îmi puneam laptopul pe cealaltă jumătate și mă uitam la The Big Bang Theory, downloadat în prealabil. Nici jaluzelele rupte din care lipseau câteva bucăți nu mai erau enervante- acum adormeam ușor, în ciuda luminii de la felinare care reușea să pătrundă în cameră. Rafturile bibliotecii au început să fie populate de parfumuri Oriflame, bilețele și facturi, brelocuri și pungi de biscuiți. Iar malul Bahluiului devenise oarecum magic, și câteodată mă opream să mă uit la cer sau să ascult broaștele.

După vreo două luni în care am strâns sticle de bere pe balcon (îmi era rușine să le duc la ghenă), în care firicelul de inundație de la vecinii de sus se tot apropia de priza de lângă pat, timp în care am reușit să reconstruiesc ceva din ruinele vieții mele, a venit momentul să dau cu piciorul la tot ce am clădit. Dar despre asta o să vă spun altă dată. Poate.

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top