You are here: Home » Perspectivă » Oare iarna cum va fi?
Oare iarna cum va fi?

Oare iarna cum va fi?

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai conectată la schimbările de anotimp decât acum. Vara aceasta a avut multe zile călduroase, pe care le-am primit destul de calm. Îmi aduc aminte că acum doi ani aș fi suferit enorm la orice creștere de temperatură, dar, în ciuda celor 40 de grade ocazionale din iulie, am rezistat eroic. N-a fost plăcut, dar nici nu m-a răpus ca înainte. Acesta a fost primul moment în care mi-am dat seama că reacționez altfel. N-am nici o explicație pentru asta, poate că doar am îmbătrânit…

Aseară am simțit o briză care vestea sosirea unui anotimp mai răcoros. Cerul era gri și, deși frunzele nu sunt toate la picioarele mele, parcă a murit ceva în jurul meu. Se simte o tristețe aparte, ca o jale lungă ce prevestește tragedii fără deznădejde. Ca un final așteptat care nu mai surprinde. Ca un deznodământ al unei povești previzibile. Ceva care mă face să mă simt neputincioasă în timp ce îmi dă libertatea de a lăsa lucrurile să se întâmple așa cum trebuie, fără să vreau să reacționez. O etapă necesară înainte de renaștere. Iarna e odihnă, dar toamna … ce e?

Anul acesta a fost cu totul și cu totul deosebit. Fiecare eveniment începe să capete însemnătate, încet-încet. Primăvara a pornit cu entuziasm în care am sădit planuri de viitor, dorințe și vise. Fără să-mi dau seama, începusem că lucrez la proiecte noi (mai ales la nivel personal, dar nu numai). Cândva prin mai, au încolțit toate, și roadele nu s-au lăsat așteptate. Am petrecut vara muncind cu drag la recolta mea. Fără să văd efectiv rezultate, fără să-mi fac griji prea mari, dar cu sârguință și răbdare, cu mici obstacole și câte un regres presărat pe ici pe colo. Și acum, că e toamnă, culeg roadele: lecțiile învățate, reușitele, îmbunătățirile… toate în timp ce suportul pentru acestea moare. Ca atunci când culegi fericit legumele dar lași în urmă vrejul care știi că se va veșteji…

***

Mi-am pus șosete și un pulover gros, și din când în când mă uit pe geam, obicei la care am renunțat când m-am mutat mai sus de etajul trei, pragul de toleranță al răului de înălțime. Sunt melancolică și mă surprind din când în când cu o dorință stranie de a-mi face un ceai. Amân momentul în care trebuie să scotocesc în spatele dulapului după gecile groase. Și evit să caut în cutia cu fulare și mănuși, deși sunt unele din articolele mele preferate. Nu vreau să scot pilota, cu toate că m-am ghemuit nopțile astea sub cearșaf și păturică, încercând în zadar să mă încălzesc. În loc să mi se facă poftă de dovleac, tânjesc după înghețată. Ceva din mine refuză să se desprindă încă de vară. N-am apucat să urc pe munte după bunul meu plac. N-am apucat să port toate tricourile. N-am apucat să mă plâng de vară. N-am apucat să mă plictisesc de plimbările de seară cu trontineta. Îmi place toamna, dar cred că s-a furișat prea repede peste mine. Peste noi. Aș fi vrut măcar ca trecerea spre iarnă să fie mai rapidă, așa i-ar fi fost mai bine sufletului meu.

Aș fi vrut să fi avut mai mult timp înainte ca ceața să se lase peste noi.

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top