You are here: Home » Episoade » Muncesc și plâng.
Muncesc și plâng.

Muncesc și plâng.

Azi dimineață am avut niște treabă în oraș și cum mă întorceam acasă, pe undeva prin zonă am văzut un cățeluș. Era mic și iubăreț, o corcitură cu o rasă simpatică (presupun vreun soi de terrier), alb cu negru și mustăcioară ceva mai lungă, burtica mare și ușor crăcănat. Nu era cu mult mai mare decât un pui de mâță.

De cum l-am văzut am sărit pe el cu ”țini-i mic acuolo?” și l-am mângâiat și alintat, și s-a urcat cu picioarele din față pe picioarele mele, și m-a pupat pe obraz. Lângă noi, două femei stăteau de vorbă, și am crezut că minunea asta mică e a uneia din ele. Când mi-am revenit din dulcegăreală, plecaseră amândouă. M-am uitat în jur și, înafară de o duduie care a venit și ea înduioșată de ăsta micu, nu mai era nimeni.

Am plecat mai departe (mă grăbeam să-mi fac sarcinile pe ziua de azi) cu gândul că totuși o fi al cuiva, avea un ham albastru deschis cu clopoțel… dar mai apoi m-am gândit că e posibil să i-l fi pus cineva de la petshopul de lângă, ca să nu-l calce lumea. În fine. Am ajuns acasă, m-am apucat de muncă, iar după ce am trimis mailurile de dimineață am făcut o mică pauză și mi-am adus aminte de cățeluș, și am început să plâng. Îmi părea rău că l-am lăsat acolo, dacă l-o fi luat careva? dacă l-o fi călcat vreo mașină? Adevărul este că nu știu ce aș fi făcut cu el, dar pur și simplu mi se rupe inima. N-am putut să mă întorc fiindcă am avut de lucru, și practic de la 11 până acum muncesc și plâng, muncesc și plâng, ca-n poezia lui Labiș.

Numai eu știu cum am trimis newsletter printre lacrimi și suspine. Am ochii roșii și până pe la 4 nu mâncasem absolut nimic! După care am ciugulit dintr-o banană, că mă lua cu leșin când mă ridicam de pe scaun. Pe de o parte aș vrea să mă duc acum, dar nu știu dacă pot. Dacă e acolo, o să vreau să-l iau acasă. Dacă nu e, o să-mi fac griji, o să-mi pară rău și o să sufăr și mai mult.

Și acum bocesc. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată în viață așa ceva. Am mai plâns de 2 ori în viața asta pentru niște căței pe care mi i-aș fi dorit (de unul am povestit și pe blog), dar niciodată atâtea ore. Niciodată așa de tare. Niciodată din tot sufletul, ca acum. Simt că am făcut o greșeală când m-am grăbit acasă. Poate că n-o să aflu niciodată ce era cu el, iar asta mă doare și mai tare decât să fi aflat că e al altcuiva (care poate că n-o să-l iubească cât l-aș fi iubit eu).

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top