You are here: Home » Eu » Cum să stai motivat când ești supărat: schimbând perspectiva!
Cum să stai motivat când ești supărat: schimbând perspectiva!

Cum să stai motivat când ești supărat: schimbând perspectiva!

Știu că am mai zis de vreo sută de ori, dar acesta e anul schimbărilor pentru mine. Nu știu de ce, dar cumva mi-am propus, la nivel subconștient, să devin mai motivată și mai perseverentă. Drept dovadă, mi-au ieșit în cale nu numai cărți pe tema asta, dar și situații care să mă încerce. Fiindcă sunt două exemple foarte sugestive, o să fac o paralelă între mersul la sală și makeup, două pasiuni nou descoperite care mă testează și mă învață despre mine și despre viață.

Visul meu de a deveni makeup artist este … un vis. În sensul în care eu nu-l văd realizabil în viitorul apropiat, din motive independente de voința mea. Asta nu înseamnă că am abandonat ideea și că nu fac nimic în sensul acesta. Îmi cumpăr produse de fiecare dată când am bani, chiar dacă e vorba de ceva care nu costă mult. Încet-încet, îmi fac un stoc frumușel de produse decente. Dacă am nevoie de ceva anume, cercetez foarte bine înainte, citesc review-uri și, în cazul în care nu-mi permit varianta profi, mă zbat până aflu care este cel mai bun surogat din magazinele obișnuite. Nu mă joc de-a makeup-artist-ul suficient de des, câteodată am impresia că îmi pierd îndemânarea, dar nu trece zi fără ca măcar să mă uit la un tutorial (chiar dacă asta se întâmplă cât fac duș, cât îmi fac unghiile sau mănânc). Am încredere că această etapă este necesară în vreun fel, probabil o să aflu care-i scopul când o să se termine.

Tocmai de aceea atunci când o persoană din domeniu face ceva, mă doare. Când trainerul meu a zis că are acum o studentă care învață repede, m-am simțit pusă în umbră. Mie nu mi-a zis asta când eram în ucenicie. Desigur, eu aveam alte calități, cum ar fi obsesia pentru simetrie, priceperea la culori și altele. Dar sunt o perfecționistă în adâncul sufletului și imediat m-am sesizat: în poza cu machiajul realizat de acea studentă era evident că se pricepe. Era finisat mai bine decât unul de-al meu, acum! Primul gând a fost că n-are sens să mai sper și să mai investesc în această pasiune, că dacă altele nici n-au terminat cursul și sunt mai specialiste decât mine, e clar că nu asta e chemarea mea! Dar ceva în mine a alungat ideea asta. Pur și simplu am decis că mie îmi place machiajul mult prea mult ca să mă dau bătută.

Acuma, să ne-nțelegem! Eu sunt realistă! Nu sunt genul acela de prostovan care nu are habar de meserie dar insistă să o practice. Nu mă încăpățânez inutil. Și asta pentru că nu vreau să fiu Bobbi Brown sau Dany Sanz! Eu vreau să machiez, pentru că asta îmi aduce bucurie. Doar pentru că nu voi avea studioul meu sau nu voi face editoriale pentru reviste nu înseamnă că pierd vremea. Viața e scurtă și e păcat să nu fac ceva ce-mi aduce satisfacție, chiar dacă nu duc totul la un nivel profesional. Nu mă aștept să trăiesc din asta, dar mi-ar plăcea să am ocazia să exersez cât mai mult. Uite, de exemplu, ca un job part-time la nivel ”amatoricesc”.

Încă ceva! Tocmai de aceea atunci când o persoană din domeniu are o idee care aș fi vrut să-mi vină mie, mă doare. De ce nu m-am gândit eu la asta? Era atât de evident și de simplu, încât mă dau cu capul de pereți că nu m-a lovit inspirația pe mine. Dar poate că nu eram pregătită, poate că nu aceasta era clipa mea de glorie. Faptul că alții au prins un anume tren nu înseamnă că eu voi rămâne toată viața pe peron!

Ca să trasăm o paralelă, toate aceste procese logice de mai sus s-au întâmplat datorită mersului la sală. Uite, nici acolo n-am înțeles din prima ce vreau să fac cu mine, dar experiența dobândită îmi este de folos în multe alte laturi ale vieții.

Am muncit enorm ca să ajung la nivelul la care sunt acum, am fost dedicată și m-am dus chiar și atunci când eram obosită sau aveam dureri (necauzate de efort fizic), când eram total lipsită de chef și nealimentată corespunzător. Sigur, n-am dat 110%, dar am făcut un progres, oricât de mic. Am văzut că rezultatele vin greu, dar asta nu m-a descurajat, dimpotrivă! Am încetat să mă compar cu alții, fiindcă eu nu am bagajul lor genetic, nici banii sau determinarea lor (unii fac asta ca job, nu ca hobby), nici timpul sau priceperea lor. Eu mă compar cu persoana care eram când am început, și mă bucură enorm progresul!

Am vrut inițial să încerc să fac o pregătire de concurs, cu dietă strictă, doar ca să văd dacă pot. După care mi-am dat seama că asta ar cere prea multe eforturi din partea mea, și pur și simplu nu are nici un rost, fiindcă eu nu îmi doresc să particip la vreo competiție. Nu de teamă, ci deoarece nu la asta aspir, pur și simplu. Eu vreau să arăt bine, nu ”mai bine decât celelalte”. Și vreau să fiu sănătoasă și puternică (nu ca să împing mașina, ci ca să nu mă ia cu leșin când car o sacoșă mai grea, cum era cazul înainte). Sigur că mă uit cu invidie la unele persoane care sunt mai sculptate sau care rezistă pe low-carb, dar mie îmi place să-mi și trăiesc viața.

Partea interesantă este că pe măsură ce am citit despre nutriție și am aflat ce se întâmplă cu noi când nu mâncăm sănătos, nici nu mi-a mai trebuit mâncare super-procesată. Cu excepția gogoșilor simple, la alea cu greu rezist chiar și numai când simt mirosul. Nu alea cu gaură în stil american, alea-s niște prostii! Mă refer la cele românești, din cauza cărora nu mai merg la Obor, ca să nu mai fiu ispitită. 😛 Așa că, la drept vorbind, nu e cine știe ce sacrificiu să trăiesc mai sănătos. Din nou, mă compar cu mine dinainte, cu felul în care aveam grijă de organismul meu. Nu contează că alții sunt vegetarieni sau raw-vegani sau mai știu eu ce! Bravo lor, treaba lor!

Au fost dăți la sală când nu am reușit să fac ce mi-am propus, fie că era vorba de creșterea unei greutăți sau de cardio (din ăsta nu reușesc aproape niciodată, și nu mă simt deloc vinovată). Înainte, aș fi renunțat. Sau m-aș fi lamentat ca un copil. Acum știu că încă nu sunt pregătită, și trebuie doar să mă mai antrenez. Sau să mănânc mai bine. Sau pur și simplu să mai încerc o dată!

Și am decis că asta o să fac în viață: o să mă uit la cum eram înainte și la cum am evoluat, și mă voi bucura de toate fără comparații. Inevitabil, din cauza felului în care am fost crescută, simt nevoia de validare și de apreciere, dar depind din ce în ce mai puțin de toate astea. Ce aș avea de câștigat dacă nu aș mai machia sau dacă nu aș mai face antrenamente? Absolut nimic! Aș pierde tot ce am construit până acum și aș fi nefericită. Nu voi fi nici Bobbi Brown, nici Dana Linn Bailey, dar voi fi o Anne mai mulțumită. Hei, aș putea zice chiar fericită!

Totul ține de perspectivă, ca să ajungem și la titlu. Unele situații nu pot fi schimbate (deloc, sau de către noi), așa că nu putem decât să le acceptăm. Dar acceptarea nu înseamnă că strângem din dinți și din pumni, cu nervii mocnind și sufletul jar! Eu am decis că în această așteptare voi schimba punctul de vedere și voi încerca să scot ce e mai bun din situația curentă. Nu am bani să călătoresc sau să-mi fac un concediu? Nici o problemă! Mă duc la sală și mă antrenez, iar faptul că o să arăt foarte bine o să-mi aducă mulțumire. Statul acasă și uitatul la filme nu va face nimic pentru starea mea de spirit (nici filmele nu mai sunt ce-au fost, hihi). Nu pot să machiez pe nimeni? Nici o problemă, exersez pe mine. Nu mă va ajuta în viitoarea mea posibilă carieră de makeup artist (pentru că a lucra pe aceeași față mereu nu presupune nici o provocare), dar măcar mă voi cunoaște atât de bine încât nu va mai fi nevoie să stau 2 ore în fața oglinzii ca să mă pregătesc pentru o nuntă. Totul ține de perspectivă, de a căuta un avantaj în fiecare situație, de a vedea dincolo de problemă. Deși, sinceră să fiu, nu m-ar deranja ca viața să-mi dea din când în când și niște panseluțe, nu doar șpițuri în … știți voi. 🙂

Foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top