You are here: Home » Episoade » Unde se duce mizantropia când se duce?
Unde se duce mizantropia când se duce?

Unde se duce mizantropia când se duce?

Am povestit în repetate rânduri cum sunt eu mizantropă și cum nu-mi plac oamenii și cum urăsc să cunosc persoane noi, etc. Știam că problema era la mine, dar nu aveam habar cum s-o rezolv sau măcar s-o ignor cât să pot interacționa într-un mod măcar decent. M-am mândrit cu sălbăticia mea și eram așa de închistată în părerile acelea, încât niciodată nu m-am întrebat dacă poate fi mai bine. Mai mult, din când în când apăreau situații cu tot felul de troglodiți care pur și simplu mă îndemnau să insist în singurătatea mea.

Am trăit multă vreme cu impresia că lumea nu mă place și atunci deci … nu o plac nici eu și ne trăim viața separat, în armonii paralele! Doar că anul acesta, fără să simt, se pare că s-a produs o schimbare de care nici măcar nu mi-am dat seama până în acest weekend când, la o petrecere, am descoperit că niște oameni mă plac pur și simplu.

Eu și omul meu am fost invitați la un party și am acceptat deși nu cunoșteam aproape pe nimeni, iar când am ajuns ne-am așezat singuri și stingheri la o masă pe care chelnerii au mai și pus o tavă cu pahare de vin. Mă simțeam bine, relaxată, așa că am făcut haz de necaz și cum trecea careva uitându-se lung, cum trânteam o glumă spunând că asta e masa petrecăreților și că bine că avem băutura aproape ca să nu ne mai deranjăm. Ni s-a alăturat o fată pe care o mai văzusem o singură dată vreo 10 minute, și apoi încă niște oameni care au băut cot la cot cu noi, au glumit, au râs ba chiar ne-au spus că suntem interesanți și a fost o plăcere să stea la masa noastră. Tipul care a zis asta a lăsat-o pe iubita lui singură (cu alți invitați, adică) toată seara și a stat cu noi!

Nu e o mare minune, dar dacă mă gândesc la cum interacționam înainte, parcă am făcut progrese mari: nu m-am sfiit să povestesc despre mine, am râs pe seama noastră (cum că suntem moldoveni și deci bem ca peștii), nu mi-am făcut nici o clipă griji despre cum arăt când mă strâmb sau dacă ceea ce se discută e jenant în vreun fel (fără să sar calul, ca doar eram la prima întâlnire), am fost deschisă la minte, nu am judecat pe nimeni nici pentru cum se arată nici pentru ce spun (ce am concluzionat în urma poveștilor). Pur și simplu m-am bucurat de fiecare clipă, fără măcar să-mi propun asta. Nici nu înțeleg cum am ajuns de la o sălbatică la o bucățică din sufletul petrecerii.

În plus, a doua zi, m-am văzut cu o prietenă dragă semi-virtuală. Adică ne cunoaștem, dar ne vedem mai rar. Vorbim lucruri importante, dar nu față în față. Ne facem confidențe, dar mai degrabă deasupra unei tastaturi decât a unei cafele. Mi-e dragă și a re-apărut în viața mea într-un moment cum nu se poate mai potrivit pentru mine (și sper că și pentru ea), iar simplul fapt că m-a scos la o cafea și o aproape-plimbare (ploua) tocmai acum mi pare uimitor!

Avem și invitații de ieșiri în oraș (pe viitor) pe care nu prea le pot onora în perioada imediat următoare, dar care îmi dau speranță că aproape am ajuns la o normalitate și un echilibru în ceea ce privește viața socială. Hehe, cine-ar fi crezut? 🙂

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.
Scroll To Top