You are here: Home » Episoade » Tunelul fără luminiță
Tunelul fără luminiță

Tunelul fără luminiță

Cum ar fi să aveți o problemă care nu se mai termină, ca o boală fără leac? Cum ar fi să stați cu securea deasupra capului, și în fiecare dimineață să vă verificați, să vedeți dacă pentru o zi, totuși, vă scutește Universul de la o nouă suferință? Cum ar fi ca fiecare zi normală să fie o mică minune, să vă faceți noaptea o cruce mare că ați mai tăiat 24 de ore obișnuite, fără durere sau nervi? Și cum ar fi ca după câteva săptămâni în care aproape-aproape că ați uitat că aveți o problemă (care nu se mai termină, după cum am zis și după cum se vede), ea să reapară, cu ceva nou și mai frustrant ca înainte, mai problematic și mai descurajator? Și cum ar fi ca această situație să vă dărâme, că poate de data asta ați pus tot efortul în a rezista, în optimism? Și cum ar fi să nu mai puteți să sperați că o să fie bine, că nu aveți cum să vă imaginați efectiv acest bine?

Dacă aș fi fost autorul vieții mele, aceasta din urmă sub formă de carte, ăsta ar fi fost momentul în care aș fi rupt paginile și le-aș fi aruncat pe foc, spunându-mi blând că o iau de la capăt cu alt început. Dacă aș fi fost un copil și parcul viața mea, acum aș fi aruncat jucăriile și-aș fi fugit acasă, cu lacrimi în ochi și pumnii încleștați.

Se-ntâmplă uneori să ajungi atât de departe încât să nu mai știi dacă e bine să mergi înapoi sau să-i dai înainte, fiindcă nu vezi nici începutul, nici sfârșitul, nu știi care e mai aproape și cum e mai bine. Nu știi pentru că nu mai poți gândi, pentru că toate energiile sunt concentrate pe a rezolva o problemă care te bântuie și care se ține ca scaiul de tine.

Cred că nici dacă n-aș mai fi, problema mea tot ar continua să existe – o simt de parcă are viață proprie, voință proprie și nici măcar nu mai are nevoie de mine decât ca să-i dau glas. Mă dor măruntaiele de nervi și-mi tremură degetele, a început și migrena să mă sâcâie și cred că o să înnebunesc (asta dacă nu s-a întâmplat deja) și de unde nu mai departe de deunăzi mă încântam din nimicuri și căutam bucurie în lucruri simple, acum iar sunt guvernată de nefericirea asta care nu se mai termină, dar care o să mă termine. Poate că exagerez fiindcă nu mai știu ce să fac.

Și spun și eu ca Sorescu ”Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire… Mai naște-mă o dată”

foto

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top