You are here: Home » Episoade » De la mop la smoc
De la mop la smoc

De la mop la smoc

Când m-am mutat prima oară singură, eram mega-încântată de faptul că pot să am casa așa cum vreau eu, adică aranjată ca și când e inspecție în fiecare zi și curată ca un spital (adevărat, nu din ăla românesc pe ultimul loc în Europa, dar nici chiar ca la Viena). În fine. Ideea e că deși aveam mâța asta zvăpăiată (la momentul ăla era adolescentă), găseam apartamentul seara așa cum îl lăsam dimineața, și ăsta era cel mai plăcut sentiment (casnic). Apoi m-am mutat la București, și cum aveam mult timp liber la început, dădeam cu mopul de spui că stăteam lângă un șantier și aranjam și împopoțănam mobila de ajunsesem la shabby chic înainte să știu ce e și că îl urăsc.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. Am donat / aruncat / strâns aproape tot ce era decorativ, după care am găsit aranjamentul perfect astfel încât să am loc suficient și să arate casa decent (adică să pot ascunde rahaturile prin cutii în cazul împrobabil în care am avem vreo vizită). A, da, uitasem să precizez că nu mai trăiesc doar cu Pufarina, ceea ce înseamnă că am dus lungi șiruri de bătălii și ample discuții ca să-mi educ consortul întru ordine și disciplină. N-a fost ușor, și de multe ori mă întreb de ce m-am chinuit atât, dar îmi place cum trăim acum împreună: avem câteva reguli (a fost o sinusoidă ce a culminat cu germofobia mea care acum s-a mai potolit) pe care le respectăm și care ne fac viața mai frumoasă.

Desigur, m-am lăsat de sportul extrem ”mopuire” și am ajuns un om normal. Ce înseamnă asta? Înseamnă că de luni până vineri se creează un haos pe care îl las așa cum e, în speranța că vineri seara sau sâmbăta mi se va trezi apetitul pentru dereticat. Nu se întâmplă prea des, așa că am simplificat procesul și câteodată am lăsat pe următoarea dată, când o fi aia. Nu e mizerie, că nu intrăm încălțați nici măcar pe hol, dar e deranj altoit cu pufuri de pisică zburând aiurea. Mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu mine atunci când am văzut un ghem mic de blană care se rostogolea precum ciulinii prin deșert și nici nu m-am sinchisit să îl ridic. Adevărul e că n-avea rost, ca el erau cu zecile și ar fi trebuit să dau cu aspiratorul zilnic, era în perioada de maximă flocoșenie a felinei. Viața e prea scurtă pentru așa ceva!

Asta ca să nu mai spun că balconul e un fel de spațiu de depozitare încălțăminte (toate în cutiile originale, cu etichetă ca să le găsesc ușor), mai avem un cuier, o masă sub care este un mic dulăpior, trotineta, un taburet și alte prostii care îmi monopolizează spațiul, astfel încât n-aș avea cum să întind rufe acolo. Ceea ce face treaba complicată, de-am ajuns să le duc pe hol în fața ușii de la intrare sau chiar am suit vitejește stendărul pe masa din bucătărie, unde s-a disipat umezeala peste noapte, stând cu geamul deschis. Ah, da, locuim într-un apartament cu o cameră, de aici tragedia. Și nici nu vrem să ne mutăm, că nici la casă nu ne-ar ajunge spațiul, probabil. 😀

Și e o nebunie! Când plecăm acasă (la Roman) și strângem, parcă e părăsit locul: lipsesc multe din nimicurile aruncate peste tot, plus că e mult mai mișto cu patul strâns. Nu am ajuns așa de lene (deși e un factor și ăsta), ci pentru că efectiv nu mai am suficient timp cât să spăl fiecare milimetru de baie în fiecare zi (făceam și asta, da) și să învârt un milion de lucruri dintr-o parte în alta. Azi, totuși, trebuie să fac curat/ reorganizare, am luat un covoraș de bucătărie acum o săptămână și tot n-am reușit să-l pun la locul lui, și tare mă tem că vine vara și nu o să mai fie nevoie.

P.S.: Textul este ușor exagerat, pentru amuzament. Sunt tot germofobă, asta e!

foto

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top