You are here: Home » Episoade » Aventuri la SPA și la Pielărie
Aventuri la SPA și la Pielărie

Aventuri la SPA și la Pielărie

Azi am reușit, într-un final, să o dezbrac pe Mufi de blănet. Zburau smocuri prin casă și toate hainele mele erau generos decorate cu fire albe și, pe-alocuri, găuri (n-o mai las în dulap, proastă am mai fost). Dar s-a terminat cu toate astea, acum e cheală ca un pui de șoarec și e fericită.

Sau așa îmi place mie să cred.

Lângă noi e un spa de animale unde tundeau la început doar câini, dar acum s-au specializat și pe pisici și așa fericită eram când am descoperit, de zici că mi-o aranja gratis. Am prins un loc astăzi și m-am dus cu ea, bucuroasă că o să scap de nenorocita asta de blană care aproape mi-a cauzat alergie. A trecut mult de la ultimul tuns, așa că avea și niște ”ciuciuleți” pe burtă și deci nevoie disperată de foarfecă. M-am dus prin ploaie cu prințesa în cușcă într-o mână și cu umbrela și borseta în alta, ea zbierând (mai ales în lift) și foindu-se de colo-colo, de mi-a rupt degetele, și eu încercând să-mi păstrez echilibrul și aparențele de om sănătos la cap, mormăind din când în când ”dar termin-o dracului odată, zici că te duc la tăiere!”.

Am oprit la spa și mi-am strâns catrafusele și m-am așezat pe un fotoliu, așteptând cu emoție să mă bage cineva în seamă. O doamnă (nu era româncă) se uita cu drag la micuța mea și se minuna cât de frumoasă este. Știu și eu asta, dar m-am plictisit de moaca ei, așa că am rămas impasibilă. Câțiva căței se foiau bucuroși și dădeau din coadă fericiți, și ei la pielea goală. Eu stăteam ca o gâscă plouată și aveam palpitații – după cum se pare, întemeiate!

A venit o duduie tinerică și mi-a adresat niște întrebări privitoare la cerințe și freză, și mi-a spus că o ia imediat și nu durează mult. Eram cam buimacă, așa că i-am tăiat-o scurt ”dar eu nu vin cu ea?” (ea = mâța). Nuuuu, îmi răspunde frizerița indignată, nu am cum să vă iau cu mine că mi-o agitați.

Mi-o agitați?!?! Băi, e a mea! Dacă cineva face vreo agitare, ăia sunteți voi. Și pronumele posesiv îl folosesc eu, că asta mică e a mea cu acte în regulă, o iubesc ca ochii din cap (deși nu-mi place să recunosc) și numai că n-am născut-o eu, că-n rest mi-e copil. Dialogul ăsta și dracii erau în capul meu, că pe gură n-am putut scoate decât chestii politicoase, fir-ar ea să fie de educație. M-a asigurat că nu îi fac anestezie, de parcă eu sunt vreo idioată și nu-mi dau seama dacă a fost sedată sau anesteziată. Mă cam deranjează când lumea mă ia de proastă. Așa că m-am chinuit să explic de tunsoare doresc și am stat ca pe ghimpi în sala de așteptare.

Au revenit după vreun sfert de oră, ceea ce mi s-a părut suspect, și fata asta atotștiutoare în ale psihologiei felinelor s-a prins că nu eram tocmai bucuroasă, așa că s-a pus să-mi explice cum nu e bine ca stăpânul (haha, e clar că nu știe mare lucru despre pisici, până la urmă, că la noi în casă se dau încă lupte pentru cine e femela alfa) să intre în acțiune, că și la copii mai bine nu intră părinții, ca se lasă cu alintături și plânsete. That’s some bullshit right there, dar n-am stat să filosofez. Am luat-o pe Puțuflendera mea și am întors-o pe toate părțile, de parcă mă așteptam să-i lipsească ceva, și am constatat că e cam timorată, dar în rest ok (acasă am descoperit un floc netăiat corespunzător sub coadă, dar era prea târziu).

Apoi mi-a împuiat aia capul cu cât de frumoasă și de cuminte a fost Mufarina, și cât de specială este, și să-mi trăiască și mi-a zis că a observat colega ei că are ceva la ochi. I-am trântit sec ”nistagmus” și a acceptat răspunsul meu, dar cred că habar n-avea ce e ăla, că nu părea convinsă ori edificată în vreun fel.

Nu cred că o mai duc aici. Am zis că niciodată, dar uite că viața mă obligă uneori, având în vedere că în alte părți prind programare foarte greu. M-am simțit foarte rău cât nu am știut nimic de ea, și acasă (mai ales când i-am făcut baie) a părut speriată și ușor traumatizată. De obicei era doar supărată că am chelit-o, dar de data asta a fost altfel. Cred că nici ei nu i-a plăcut, și probabil că pe asta se bazează cei de-acolo: că animăluțele nu pot povesti ce se întâmplă acolo în spate. Mă uit acum la ea și cred că a uitat deja, dar eu încă mai simt un junghi în inimă.

Mi s-a rupt sufletul să o las singură.

În altă ordine de idei, azi am mai fost la un atelier de pielărie unde un domn de treabă mi-a cusut buzunarul la un ilic de blană gratis, în timp ce îmi povestea despre cum e pe cale de dispariție acest meșteșug. Sincer, preț de un sfert de oră cât am stat cu el, am avut senzația că am pășit în alte timpuri – parcă prin anii 90. Senzația asta a fost minunat de nostalgică. Îmi pare rău doar că acolo nu curăță haine de piele sau blană, aș avea nevoie de un profesionist pentru recondiționarea unor piese ale bunicilor mele.

Cam atât pentru astăzi. Aștept să se facă o tartă cu spanac așa că vă las. Pe curând!

În poza de antet, dormea pe paltonul meu. Tot vina mea e, că l-am lăsat în cameră în loc să mi-l bag în … dulap, departe de blănocul ei omniprezent. 😀

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top