You are here: Home » Personal » Visul care a murit înainte să înceapă
Visul care a murit înainte să înceapă

Visul care a murit înainte să înceapă

Îmi aduc aminte clar cum m-am simțit prima oară când m-am uitat în oglindă după o ședință de make-up. Aproape că nu m-am recunoscut, ceea ce acum nu mi se pare tocmai în regulă, dar la vremea aia era ceva încântător! Genele mari, sprâncenele perfect desenate și pomeții atent conturați distrăgeau atenția de la cicatrici, iar eu una îmi doream să fiu altcineva – o fată mai frumoasă, mai elegantă, mai aproape de idealul din reviste. Eram foarte complexată la vremea aceea, și mi-era efectiv rușine să stau în fața cuiva fără fond de ten (restul nu prea conta, dar obrazul meu dezgolit trebuia cu orice preț ascuns privirii străinilor). Mi-am cerut scuze pentru felul în care arată pielea mea, ca și când ar fi fost vina mea. Am ținut capul în jos, rușinată, ca și când ar fi avut de ce să-mi fie jenă. Am așteptat cuminte să se producă minunea, și n-am fost dezamăgită: aproape am plâns, dar plătisem deja pentru machiaj așa că mi-am inhibat entuziasmul și am țopăit doar cu sufletul. Eram atât de fericită încât mi-am dorit din clipa aceea să pot să fac și eu asta pentru alții. Chiar dacă era doar o mască, puteam să fiu ”perfectă” o noapte!

De-atunci au trecut vreo doi-trei ani și eu am lăsat această dorință să dospească în mine, până când a început să mă sufoce! Îmi doream cu orice preț să aduc și eu această bucurie (ce-i drept, efemeră), voiam ca oamenii să plece fericiți după o întâlnire cu mine, speram să pot să aduc mai multă încredere așa cum am primit eu. N-au fost bani pentru asta până anul acesta, și nici acum n-a fost ușor, dar cursul pe care l-am făcut a fost cam singurul lucru bun pe 2016. Mi-am strâns pensule din timp, am profitat de fiecare ocazie să-mi adun de peste tot cele necesare, am achiziționat și câteva produse și eram pregătită să încep de jos, să exersez, să fac barter sau practică pe undeva, etc. Simțeam cum zboară orele când stăteam cu pensulele în mână, rezultatul mă bucura mai tare decât pe model, și eram cu adevărat fericită trăind clipa.

Marea schimbare care s-a produs în mine în timpul ședințelor a fost că acum privesc femeile altfel. Toate mi se par frumoase! Și majoritatea spuneau că și-ar injecta pe ici pe colo, că și-ar tatua sprâncene sau altele asemenea, și mie mi se păreau grozave așa cum erau, cu pori dilatați, cu gene scurte sau buze uscate. Nu doar pentru că eu sunt … teribil de imperfectă, ci fiindcă nu aveam nevoie decât de câteva produse ca să le scot în evidență atuurile, iar pentru mine simțeam că e nevoie de miere pe suflet și nu mascara sau pudră. Dar uitându-mă la cât de dure erau cu ele însele și gândindu-mă la mine, am devenit mai indulgentă. Nu-mi mai desenez sprâncenele decât atunci când e necesar. Nu mă mai uit în oglindă așa de des. Nu-mi mai pasă ca înainte, pentru că am înțeles că sunt la fel de frumoasă ca ele. Sau, oricum, pe-aproape.

M-am întors cu silă la viața mea de zi cu zi, la munca de dinainte, la banalitatea activităților care nu aduc mare bucurie altora. Și, deasemenea, am revenit la tratamentul stomatologic, care implică niște costuri astronomice luna asta. Practic, nu prea mai am bani de prea multe, asta ca să nu mai vorbim că vin sărbătorile și că nu mi-am completat kit-ul de make-up. Știam că urmează niște cheltuileli mari, dar am presupus că mai durează și că am timp să strâng suficient la ”punguță”, dar am fost luată prin surprindere și am fost nevoită să-mi pun visul pe locul 2, 3, 4, cine știe cât? Sunt forțată să fac ceva ce nu-mi mai place doar ca să am să-mi plătesc facturile, iar ceea ce e mai grav e că aștept cam fără speranță. Când va veni clipa aia în care o să am câteva multe sute de euro să-mi iau de toate, să pot lucra pe cont propriu fără profit? Probabil că niciodată.

Era suficient de jalnic faptul că nu știam ce vreau să fac cu viața mea la vârsta asta, dar și când mi-am dat seama ce mi-ar aduce împlinire să n-am aproape nici o șansă…

Începusem să mă resemnez și să caut locuri de muncă obișnuite, la companii care să-mi ofere stabilitate dacă nu satisfacție sau bucurie. Dar nu m-a sunat nimeni, poate că nici perioada nu e pentru angajări, și eu nu par un om valoros dacă e să ne luăm după CV. Așa că eram necăjită și deznădăjduită, de neconsolat. Simțeam cum viața asta nenorocită mă sufocă, mă obligă să nu fiu decât mulțumită, și asta din când în când.

Aseară am primit cadou o husă pentru pensule. E crem și frumoasă și de departe. E ceva ce-mi doream și de care aveam nevoie. Visam în secret să o găsesc sau să-mi pice de undeva din senin, și a venit! Și s-au trezit în mine toate emoțiile, mi-am adus aminte de oamenii care mă susțin în acest demers nerealist al vieții mele, de cât sprijin am primit și fără de care n-aș fi avut nici măcar șansa de-a mă bucura vreo clipă de machiaj. Și m-am scormonit în suflet după o rază de speranță, și m-am luptat să o las să iasă la iveală. Dacă, totuși, se întâmplă vreo minune? Dacă, totuși, Universul se hotărăște să-mi dea o șansă? Dacă, totuși, raza aia se face soare?

P.S. : Din nou, scriu pentru că … cineva mi-a spus că lumea nu mă înțelege, sfătuiește, ajută, etc, pentru că nu știe ce se întâmplă cu mine.

foto

 

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top