You are here: Home » Personal » Nu-s nebună, d(o)ar mă fac.
Nu-s nebună, d(o)ar mă fac.

Nu-s nebună, d(o)ar mă fac.

Oamenii care mereu glumesc sunt printre cei mai triști. Nu vorbesc din cărți.

Mi-e dor de vremurile când eram iresponsabilă… Când aruncam banii pe lucruri de care mă bucuram, iar apoi mâncam doar pâine cu unt o săptămână. Ehe, ce timpuri! Mi-am adus aminte de asta pentru că am realizat azi că n-am mai făcut nici o achiziție nechibzuită de mult. Chiar am cheltuit toți banii pe care i-am făcut pe diverse facturi și lucruri importante, iar când mi-am luat niște haine sau încălțări a fost pentru că erau necesare, nu fiindcă le-am văzut și, na, sub impulsul momentului. Știți voi, sunt responsabilă. N-am nevoie de nimic, doar mă alint. 😀

Dar despre altceva vreau să povestesc azi. Despre cum m-am cam săturat să spun că m-am săturat. Despre cum s-a săturat până și Omul meu de niște faze pe care le vede, nevenindu-i să creadă cât … ghinion am în anumite privințe. Sunt nervoasă și mă simt ca ultima proastă, fiindcă am lăsat un om (prestator de servicii, practic) să-și bată joc de mine. Am dat deoparte mândria și demnitatea și i-am mai dat o șansă, pe timpul și pe banii mei, iar asta n-a făcut decât să mă facă să par și mai fraieră. Motiv pentru care încerc să-mi dezvolt o coloană vertebrală și să las în urmă ce-a fost. Problema nu este că nu am curajul să fac asta, ci că mă tem că nu voi găsi pe altcineva care să-mi rezolve problema. Nu c-ar fi imposibil, dar iar tre să bag ca Sisif?! Iarăși?

De fapt, motivul pentru care m-am apucat de sală înainte de mini-operația de săptămâna trecută (plănuiam s-o fac după ce-mi scoate firele, să nu pierd din ședințe / zile) a fost că aveam nevoie de ceva care să meargă frumos, care să mă facă să mă simt bine. Și atunci când mă antrenez efectiv uit de toate, și sunt atât de fericită acolo încât chiar nu-mi mai pasă de nimic. Păcat că nu pot sta toată ziua pe băncuțe, cu greutăți. Sau pot? 😛

Azi mi-am luat după amiaza liberă. Chiar am sperat că o să-mi revin, dar ăăăăăă nu!

În fine. Mă bucur că am scris aici, acum, despre asta, fiindcă peste ceva timp, când o să mă uit în urmă, poate o să povestesc cu patos și amuzament despre proști (alții înafară de mine, haha) și mai ales nesimțiți. Până una alta, strâng niște ”schițe” cu rahaturi din țara asta care mă fac să-mi iau lumea în cap și să mă car în munți – nu c-aș avea neapărat nevoie de vreun impuls ca să zbor spre culmi cu bocanci, cameră foto și rucsac burdușit cu batoane de ciocolată și conserve de ton.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top