You are here: Home » Personal » Alegria
Alegria

Alegria

Undeva, în casa în care trăiesc acum, este un caiet aproape obișnuit în care se ascund rânduri despre cel mai important moment al vieții mele. Sunt înșirate emoțiile de atunci, fără urmările pe care le-au lăsat în sufletul meu. Sunt lucruri pe care nu le știe nimeni cu adevărat. Este o răscruce la care am ales și la care, deasemenea, am fost supusă unei alegeri care nu mi-a aparținut, dar care m-a influențat pentru totdeauna. Mă mândesc mereu cu faptul că nu am regrete, și este adevărat. Dar deasemenea îmi dau seama că povestea mea ar trebui spusă. Nu acum, e prea devreme, dar poate că vreodată cineva va înțelege ceva, va simți o conexiune, va fi schimbat de emoțiile mele care, din când în când, revin cu aceeași intensitate.

Anul acesta am vrut să fac o schimbare, dar ea s-a lăsat așteptată. Am investit timp, bani și emoții în ceva care s-a terminat brusc, fără explicații. Și care, multă vreme, am crezut că nu m-a învățat nimic. Dar uite că am realizat că orașul în care trăiesc, deși insuportabil la început, mi-a devenit ”acasă”. Că omul de lângă mine mă iubește mult, fiindcă ar fi fost dispus să meargă cu mine până-n pânzele albe. Că legăturile mele cu oamenii sunt importante și că problema mea n-a fost niciodată faptul că nu eram singură suficient, ci faptul că nu stăteam cu cine trebuie, și că nu eram cine sunt cu adevărat în prezența lor. Că sunt puternică, deși îmi place să fiu ajutată. Că pot să încerc la infinit, că nu există limită de timp pentru nimic. Că nu ar trebui să-mi fie rușine pentru nimic. Că sunt departe de omul care eram când am început să realizez lucruri despre mine.

Nu am recitit nici măcar o singură dată jurnalul meu – paginile care povestesc încercările depășite rămân ascunse inclusiv privirii mele. Odată cu timpul, percepția mea asupra trecutului s-a schimbat și, deși pe-alocuri sunt curioasă să retrăiesc emoțiile de atunci, le prefer prin prisma anilor trecuți: ceva mai șterse, corectate de înțelepciune și experiență, romanțate de nostalgie, fragmente care se lipesc după pofta inimii mele. Așa cum spun mereu: cele mai mari dureri sunt cele de acum! Cele care au trecut nu mai sunt reale – doar cicatricile lor, poate.

Dar dacă aș fi forțată să mă uit în urmă? Dacă ceva în mine s-ar trezi în mod neașteptat?

Poveștile nu sunt neapărat despre evenimente, ci despre emoțiile care le înconjoară și le definesc. Nu lăsați ca timpul să treacă peste voi fără să aveți ce să vă amintiți. Și nu uitați să vă păstrați undeva lucruri care să vă amintească despre ce-a fost. O poză, o scrisoare (pentru voi înșivă)…

Eu n-am mai scris de atunci în jurnal, fiindcă mi s-a părut că nimic din ce s-a întâmplat apoi n-a depășit ca intensitate acel moment. Dar simplul fapt că m-am buburuzat de la o melodie, într-o seară, poate fi ceva memorabil. Poate ar trebui să povestesc asta în jurnal… dacă o să am curajul și forța de-a ridica din nou pixul, de-a depărta coperțile și de-a trece peste paginile plânse fără să le retrăiesc… dacă o să pot să înșir cu la fel de mult patos evenimente care mi-au modelat sufletul fără să-mi zdruncine la fel de mult toată lumea ca acela. Poate că într-adevăr am suflet bătrân, așa cum îmi place să glumesc. Dar, din nou, cele mai mari dureri sunt cele de acum! Cele din jurnalul meu sunt povești dintr-o altă viață, dintr-o lume din care am făcut parte odată, care s-au terminat și care nu mai sunt ale mele acum. Sunt ale celui care le va descoperi.

foto

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top