You are here: Home » Călătorii » Altă lume, tot a noastră.
Altă lume, tot a noastră.

Altă lume, tot a noastră.

Când am pășit pe ponton, m-a copleșit o căldură neîndurătoare pe care n-o simțisem înainte, pe când barca gonea printre valurile agitate ale Dunării. Am simțit toropeala până-n mijlocul pieptului, și mi-am pus mâna streașină la ochi, să pot cuprinde cu privirea bucata aceea de țară. Drumul șerpuia înșelător, acoperit de un nisip fin care îngreuna aerul și se strecura în papuci. De-o parte și de alta erau case modeste, cu anexe pestrițe și adăugiri stângace. Multe aveau câte un bazin cu apă, așezat pe 4 sau 6 stâlpi, ceva mai aproape de soare. Tencuiala era sărită peste tot, gardurile de lemn vechi și gri-prăfuit erau știrbe și iarba creștea în voie. Părea că nimeni nu se sinchisește să îngrijească grădinile și locuințele, iar dacă n-ar fi fost femei pe băncuțe la marginea drumului, aș fi zis că-i un loc părăsit. Am zărit și-un șarpe negru, micuț – cam cât brațul meu, grăbit să se ascundă, nebănuind că mie-mi este mai frică de el decât viceversa. Era liniște și zgomot. Oamenii nu vorbeau și din case nu se auzea nimic, dar vuietul mării era atât de strâns împletit în taina locului încât, deși n-o puteai vedea, erai mereu sigur că ești aproape de ea.

Mă gândeam că-i tare trist aici, că totul e stricat și dărăpănat și oamenii sunt săraci. Deși parcă ar fi trebuit să-mi fie milă, nu simțeam nici o tristețe, și nu mă bântuia nici o compasiune sau jale. Locuitorii și meleagurile se păreau de o demnitate rară, de care eu n-aș fi putut da dovadă în locul lor. Cred că au hotărât, demult, că nu vor face risipă de efort cu lucruri inutile, că vor munci numai unde trebuie. Nisipul zboară și se plimbă în voie, ce rost are să-l gonim într-o parte ca el să ne surprindă din cealaltă? E pământ roditor și e apă din belșug, buruienile vor crește oricum, indiferent cât de tare ne dorim să le stârpim. Și dacă pierdem toată vremea îngrijindu-ne de casă și sugrumând natura, când ne rămâne timp pentru sufletul nostru? Nu mai bine trăim în armonie și ne bucurăm de roadele ei, oricare ar fi ele?

După ce-am trecut de case, cărarea de nisip presărat cu draci de mare uscați ne-a dus printre arbuști sălbatici și sălcii triste. Valurile ne chemau cu un ritm constant, însă părea că drumul nu se mai termină și nu vedeam nimic înaintea noastră înafară de plante și același drum interminabil. Asta până când am ajuns la un delușor, dincolo de care am zărit-o! Era neagră și învolburată, sălbatică și neîndurătoare. Atât de aspră, dar așa de frumoasă. Era aceeași mare dragă, dar neascunsă și nesupusă, impasibilă și autentică. Părea că nu se sinchisește de noi, însă ne-a impresionat deși nu ne-am putut bucura de ea. Mi-a fost teamă să mă avânt, am intrat timidă până când apa mi-a ajuns la genunchi și spuma valurilor m-a gonit odată cu briza care mă îmbrâncea.

Sfântu Gheorghe, sept 2014. Și poza mea.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top