You are here: Home » Episoade » Cum se fac oamenii dintr-un boț de carne
Cum se fac oamenii dintr-un boț de carne

Cum se fac oamenii dintr-un boț de carne

Copilăria e o perioadă de care nu-mi aduc aminte cu atât de multă bucurie pe cât consider eu c-ar trebui. E o vreme în care copiii sunt liberi și iubiți, toată lumea e o panseluță și nu li se poate întâmpla nimic neplăcut, înafara unor accidente minore la locul de joacă. Dar părinții de acum vreo 30 de ani nu erau ca cei de acum – nu voiau să-și sufoce puii cu îmbrățișări și declarații siropoase de dragoste, ba chiar unii n-au auzit decât o dată la câțiva ani teiubesc-ul pe care s-au temut să-l spună mai departe, la rândul lor. Mulți n-au fost încurajați să facă ce le place, pentru că viitorul era ceva negru și neplăcut pentru care trebuia să fii pregătit. Mulți au fost comparați cu prieteni și colegi care se descurcau remarcabil la școală, care făceau alegeri de viață întotdeauna mai bune. Mulți au fost pedepsiți și bătuți (pe-alocuri sau mai mult) pentru lucruri care contează prea puțin. Mulți n-au știut cât sunt de iubiți pentru că afișarea sentimentelor era o slăbiciune.

Părinții mei sunt niște oameni buni, muncitori, drepți, dar care n-au putut, vrut ori știut niciodată să-și arate sentimentele. Au făcut mereu ce-au crezut că e bine pentru mine, și intenția lor a fost să facă din mine om. Sau, mai bine zis, Om. Dar am crescut crezând că nu sunt suficient de bună, pentru că auzeam asta atât de des, încât eram convinsă să nu-s nici deșteaptă, nici frumoasă, nici interesantă și că, de fapt, merit milă și compasiune. Ei doreau să mă motiveze, eu mă simțeam ca ultima găină. Am petrecut timp cu oameni care nu erau potriviți mie fiindcă habar n-aveam cum trebuie să fie o relație. Abuzurile nu mi se păreau atât de tragice, iar emoțional și sentimental eram o epavă majoritatea timpului, și, deși undeva în străfundul sufletului meu am simțit mereu că ceva era în neregulă, cumva am considerat starea aceea ca fiind normală și pe-alocuri o căutam când dispărea. Eram prinsă între ceea ce auzeam constant de la ai mei și vocea interioară care-mi spunea că sunt ok, că nu trebuie să schimb nimic la mine, că sunt un om bun. Lucruri pe care mi le spun și astăzi, fiindcă am nevoie să le aud, și pentru că probabil toată viața voi căuta acceptare și confirmare. Niciodată n-o să fie suficiente, însă, mă tem…

N-am știut cine sunt, ce-mi place, ce vreau. Știam doar cum ar trebui să fiu, ce ar trebui să am, cu cine ar trebui să fiu. Dar standardele părinților meu nu s-au potrivit cu ale mele, și ei, în strădania lor de a-mi face bine, m-au obligat să mă comport altfel decât simțeam. Nu le reproșez nimic acum, înțeleg că au făcut cum s-au priceput mai bine, fiindcă în vremurile acelea nimănui nu-i păsa de parenting și pentru că traumele psihice se arătau rar, erau bine dospite după datorie și bun simț și viața publică. În privat, mulți cred că sufereau și-și vărsau amarul mai departe unde puteau. Sunt convinsă că generația mea simte la fel ca mine și, deși am cunoscut și români fericiți, majoritatea au îngropat adânc lucruri despre care și mie mi-e teamă să scriu acum.

Și mi-am zis că atunci când voi avea puiul meu, o să fac totul altfel, o să mă comport așa cum am visat mereu că ar fi părinții. Știu că așa zice toată lumea, și mulți vor argumenta că inevitabil ajungem să procedăm la fel, dar sunt absolut convinsă că ceva s-a schimbat. Lumea s-a schimbat, mai precis. De exemplu, cunosc un tată care și-a lăsat copiii să facă absolut tot ce doreau, fără somn la prânz și mese pe care n-aveau voie să le refuze, fără ”termină tot din farfurie”, și au crescut echilibrați și înțelepți. Și dacă s-a putut acum zece ani, se poate mai ales în zilele noastre. Pentru că nu există standarde cu adevărat. Pentru că, înainte de toate, puiul de om trebuie să se simtă liber și iubit, și-apoi vedem că nu are rost să-l forțăm cu mese și somn la ore fixe, haine care nu-i plac și activități care-l epuizează.

N-o să-i îngrădesc libertatea copilului meu. O să-l las să facă ce vrea, fiindcă asta n-o să însemne decât că uneori vrea ceva bun înainte de masă, că nu vrea să doarmă acum ci peste jumătate de oră, că detestă tricoul verde, că nu simte prietenie față de unii colegi. N-o să-i spun că părerea lui nu face o ceapă degerată și că n-are habar câte urechi are. O să-l ascult, o să iau în considerare opinia lui, o să încerc să-i înțeleg argumentele și n-o să-i trântesc un ”eu sunt mare, știu mai bine, tu asculți ori altfel la casa ta cu copiii tăi n-ai decât să faci ce vrei tu!”. O să încerc să-i explic punctul meu de vedere, o să dezbatem împreună. Și o să-l las să fie liber, pentru că uneori trebuie să greșim ca să învățăm. O să-i spun că-l iubesc, să știe, să nu caute asta în alții din disperare sau ca să umple un gol. O să-l îmbrățișez și o să-i spun că e minunat și o să-l încurajez atunci când e la pământ, n-o să-i arunc vorbe care dor și pe care o să și le amintească toată viața cu amar, crezând că un amărât de 7 sau un pantalon rupt sunt un capăt de țară. O să fiu acolo pentru el, o să găsesc eu energie să-l bag în seamă și, dacă o să fiu prea obosită de la muncă, o să-l țin în brațe cât îmi caut cuvintele care să aline. O să vreau să îl cunosc, n-o să presupun asta doar fiindcă eu l-am făcut și a crescut în casa mea.

Înainte de toate astea însă, trebuie să fiu eu bine cu mine. Trebuie să mă accept eu așa cum sunt, fiindcă ceea ce a fost acum vreo două decenii e istorie, deși din păcate câteva răni încă sângerează. Trebuie să știu că iubirea necondiționată există, deși nu prea am văzut-o. Trebuie să cred în mine, să cred că pot să fiu eu însămi fără să mă tem de ce vor crede alții. Poate dacă aș fi avut altfel de părinți, n-aș fi scormonit prin ungherele astea – și, poate, nu s-ar fi aliniat multe din lucrurile bune care mi s-au petrecut. Adică da, toate au un sens, dar deși câteva înțelesuri încă îmi scapă, știu că m-am născut acolo unde ar fi trebuit, că părinții mei sunt minunați deși nu prea au știut să-mi arate cât mă iubesc, și mai ales știu că sunt Om.

foto: weheartit.com

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

3 comments

  1. Ai pus delicat degetul pe o rana veche. Încă doare. O parte din noi o sa schimbam cate ceva…

  2. Trecutul nostru (al tău, al meu, al generației noastre), respectiv copilăria și adolescența, e similar. Se spune că nu poți fi cu adevărat împăcat cu tine până nu te împaci cu trecutul. Nu știu dacă așa e, eu însă am ales să încerc. Și tot încerc… :)) Unele răni sunt mai greu de oblojit, dar lucrez la asta. Dar mai ales, am decis (la îndemnul unor persoane mai înțelepte decât mine) să abstractizez anumite lucruri/întâmplări etc. Mi-e mai bine așa. Încep să devin și eu Omul care-mi place.

  3. 1. Aoleu ! Tocmai mi-am adus aminte cu vinovatie de o data cand m-am bucurat in sinea mea cand bunica i-a zis lui mama sa nu ma mai cicaleasca asa de mult !
    2. Aoleu ! Pe urma mi-am adus aminte cu si mai mare vinovatie cand, desi aveam deja vreo 9 ani, zbieram ca nu vreau pe cal ci pe girafa (la carusel) si tata se framanta cu ce o fi gresit el ca tata de a avut un copil asa de dificil de multumit !
    3. Aoleu ! Din cauza articolului tau despre amintiri dureroase acum mi-au venit in minte navala o gramada de amintiri dureroase si acum, ba chiar parca si mai dureroase acum decat cred ca fusesera prima oara ! Zau, am resimtit chiar si tristete, angoasa, durere de cap, ameteala, palpitatii, vajaieturi in urechi…zau, acum chiar stau si imi vine sa si plang. Plus ma simt si vinovat. Plus, mai rau, total ridicol. Ce naiba ! Cand ma gandesc si ca ultimul italian care m-a parasit mi-a trimis o felicitare de adio cu o poza de girafa pe ea…zau, girafa am vrut, pai am primit chiar mai multe decat dorisem. Nu avusese tata oare dreptate ca si un cal era bun ? Sau mama, cand ma cicalea ca trebuie sa ma
    comport mai respectabil mai ales cand ma aflu la plimbare in lume, fie in trasura fie in autobuz ?
    4. In legatura totusi cu conversatiile sau dezbaterile logic argumentate cu copiii, pt a lua nota in mod cat mai corect de opinia lor,
    desi nici eu nu sunt specialist, totusi tind sa indraznesc sa intuiesc si poate chiar sa recomand revizuirea unui tabel legat de dezvoltarea cognitiva a copiilor, cu multe linii si cuvinte, pe multe faze de varsta, asa luate chiar la diferente mici de varsta de la o etapa la alta, propus acum 100 de ani de dl Jean Piaget, ca sa nu cumva sa se iste vreo neintelegere legata de ce am zicem si ce intelege copilul plus invers ce opinie are si comunica el si ce intelegem noi, pt ca totusi una e cand un copil de 2 1/2 ani zice “nu vreau sa dorm dupa amiaza”, si alta inseamna aceeasi comunicare daca acel copil are 4 ani, plus si opinia noastra trebuie comunicata altfel, indiferent de daca avem de gand sa ii oferim un program mai lejer sau mai sever…eu inca mai studiez si acum ca sa vad unde au gresit mama si tata, ca au incercat si cu binisorul, si mai sever, si tot degeaba, eu personal nu dormeam dupa amiaza decat daca plecam la plimbare cu tramvaiul si la un program matineu la teatru sau la cinema, si atunci imediat adormeam og!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top