You are here: Home » Episoade » Salvatorii de lilieci
Salvatorii de lilieci

Salvatorii de lilieci

Am mai povestit pe scurt pe FB, dar mai zic și pe blog, că așa o bijuterie de poveste merită detaliată. Și blogul ăsta e despre mine și viața mea. 🙂

Eu nu prea știam mare lucru despre lilieci, dar mi-era puțin teamă de ei, tocmai pentru că habar n-aveam cu ce se ocupă și ce vor de la noi. Când am fost la peștera Polovragi, acum câteva luni, am aflat de la ghid(ă) niște lucruri extraordinare. Doamna de-acolo era așa de pasionată de ei, încât vorbea ca și când zburătorii ăștia chițcăitori erau copiii ei. Pe scurt, vă spun că liliecii nu se prind în păr decât în cazuri excepționale, fiindcă ei încearcă din răsputeri să evite să atingă oameni. Sunt pașnici și pot fi domesticiți, într-o mică măsură. Sunt solidari cu grupul din care fac parte și aduc multe beneficii mediului în care trăiesc. Alte lucruri pe care le-am aflat din diverse surse: se spală mai mult decât pisicile, motiv pentru care au blănița pufoasă și foarte curată; nu stau în zone poluate, deci sunt un indicator ecologic bun; nu sunt chiar orbi, adică văd ei ceva, dar după cum se știe prea bine, se folosesc de ecolocație.

Și ajungem la povestea de weekend, când am fost la o nuntă. La un moment dat, am remarcat că ceva suvolează zona. Inițial am crezut că e o vrăbiuță, dar când a ajuns deasupra mesei noastre, mi-am dat seama că e un pui de liliac. I-am zis omului meu că sigur e speriat și s-a rătăcit aici, într-un mediu neprietenos, așa că ar trebui să-l ajutăm să iasă afară. Între timp, ăsta micu tot își căuta culcuș, până la urmă poposind pe draperie. Și numai bine văd un boșorog că se repede încolo să-l pocnească între palme, și Alfa-Salvatorul s-a ridicat rapid și l-a pus pe moșneag la punct (”Să nu cumva să-l omori”), s-a suit pe un scaun și l-a adăpostit pe mititel în plamă. Puiul de liliac nici n-a crâcnit, a stat cuminte până am ajuns afară, unde a scos o ”mânuță” și l-a prins pe om de deget, ca un copil. Alfa a deschis palma, dar nu s-a întâmplat nimic. Și atunci l-a mângâiat puțin pe cap și pe spate, moment în care liliacul a chițcăit. Mie mi s-a părut tare simpatic, mai ales că am înțeles că era ușor ca o pană. M-a impresionat tare mult cum a stat cuminte, dar mai ales de dimensiunile reduse. Cred că mi-am imaginat un corp mai mare datorită proporției care există la păsări (niciodată n-am văzut animăluțul ăsta de aproape). Apoi omul meu a ridicat palma și ăsta micu și-a luat zborul, nu înainte de-a face un ocol deasupra capului nostru. Eu vreau să cred că ne-a mulțumit, deși deja exagerez cu semnificația pe care o acord evenimentelor din seara cu pricina.

Sunt extrem de fericită că l-am salvat (noi doi, adică, fiindcă am avut și eu contribuția mea minoră 😛 ; plus că totul e ”al nostru” și despre/cu ”noi”, deci nah, cam asta!).

foto: weheartit

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top