You are here: Home » Episoade » Mentalitatea românilor – între înfrângere și deznădejde.
Mentalitatea românilor – între înfrângere și deznădejde.

Mentalitatea românilor – între înfrângere și deznădejde.

Zilele trecute, când ne întorceam de la o plimbare, am văzut într-o cutie poștală a unui vecin cheile. Toate cheile. Ne-am uitat la numărul apartamentului – era la parter, așa că am zis că numai bine până vine liftul îl înștiințăm cu privire la acest incident. Am bătut la ușă, am văzut cum s-a uitat pe vizor, am auzit cum s-a plimbat prin casă și cum s-a întors să mai arunce o privire, și n-a deschis. Probabil s-a gândit că eram martori de-ai lui Iehova sau niște comercianți ori strângători de fonduri pentru ceva. Sper că nu cerșetori. Glumesc. Am fost ușor dezamăgiți, dar ne-am urcat în lift cu speranța c-o să-și dea seama singur și o să recupereze cheile.

Cugetând la reticența omului, mi-am adus aminte de o altă revelație de-acum câteva săptămâni. Mergeam cu mașina prin munți și am văzut pe partea cealaltă, trasă pe dreapta, o mașină în fața căreia stătea un omuleț cu un carton mâzgâlit. Probabil cerea ajutor, sperând că oamenii care trec or să-l scoată din impas. La o analiză mai atentă, pe bancheta din spate, după geamul semi-fumuriu, se zăreau două gorile cu ceafa groasă. Desigur, oameni ”neajutorați”, care l-ar fi lăsat pe primul binevoitor în chiloți pe marginea drumului. Mai încolo, poliția stătea cu radarul.

Ce-i în neregulă în povestea de mai sus? Păi sunt atât de multe lucruri, încât o să mă limitez să-l analizez doar pe cel care are legătură cu primul paragraf. Cum să mai fii om de bună credință și de bază, cum să mai vrei vreodată să ajuți după ce te-au jefuit unii din-ăștia? Cum să mai speri că va opri cineva să împingă mașina sau să doneze un litru de benzină după ce atâția șarlatani au scos tot ce-i omenesc din noi? Cum să mai fii om de omenie?

Ultima poveste pe care o spun este legată de ștrandul din Roman. Am fost să-l văd luna trecută (la Roman fiind), deoarece am auzit că arată bine deși nu e chiar terminat. Ne-am bucurat de această realizare a primăriei, de intenția de-a oferi oamenilor un loc în care să-și petreacă zilele toride de vară într-un orășel dealtfel lipsit de oportunități majore de distracție, dar am întâmpinat ideea cu reticență: gardul e cam mic, vor sări unii care nu vor să plătească intrarea; probabil că vor veni oameni nespălați sau alții care vor face pipi în apă; zona de grătare va fi murdară, plină de ambalaje și resturi, iar mesele vor fi scrijelite ori scaunele vor fi rupte.

Mi-am dat seama încă de-atunci că românii au mentalitate de învinși: pentru că renunță din prima să spere, să creadă, să încerce. Pentru că nici nu se mai tem de înfrângere, ci o acceptă ca pe ceva irecuzabil, fără măcar să ia în considerare alte puncte de vedere, fără să încerce să-și modifice percepția sau să schimbe în vreun fel realitatea. Pentru că mereu se gândesc că n-are rost, că nu se poate, că nu are cum să iasă bine, etc. Acesta e produsul globalizării prost înțelese, în opinia mea. E ceea ce se întâmplă cu oamenii atunci când n-au exemple de urmat, când îți caută modele și repere în lumi străine, când nu apreciază ceea ce există aici și vor să facă din țara asta ”vestul” sau ”orientul”. Noi suntem altfel. N-o să fie niciodată curat ca în Norvegia. Nu o să fie tehnologie ca în Japonia. Nu o să fie democrație așa cum e în SUA. Dar poate fi bine, deși nimeni nu mai crede asta. Poate fi frumos, chiar dacă n-o să fie prea ușor să ajungem acolo.

P.S. : Și eu sunt înfrântă, parțial. Dar am sclipiri de speranță și încă mai încerc, uneori. Chiar dacă nu mi se răspunde la ușă. 🙂

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. Ai spus foarte frumos “sclipiri de speranta”, mie mi s-a spus ca “ma pis împotriva vântului”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top