You are here: Home » Nostalgic » Timpul peste templu
Timpul peste templu

Timpul peste templu

Cred că mai demult mi-era teamă să nu îmbătrânesc.

Anul acesta am descoperit un rid adânc, acolo unde zâmbetul se transformă în râs, din colțul gurii înspre tâmple. E mai pronunțat în partea dreaptă. La început m-am temut de el, dar acum îl îndrăgesc: e al meu, e natural, a răzbit din suflet prin piele, și, în plus, am obosit să nu-mi convină toate nimicurile. Îl analizez din când în când, îi măsor adâncimea și mă joc cu el, să văd ce face când mă strâmb. Mi se pare nou, dar cercetând niște poze de mai demult, am concluzionat că dintotdeauna l-am purtat, numai că n-am avut ochi pentru el. Se mișcă și tresare cu fiecare emoție a mea, se schimbă cu timpul și e atât de mult parte din mine, încât habar n-am cum de nu i-am simțit prezența până acum.

Multă vreme am crezut că nimeni nu poate ghici câți ani am. Că voi arăta veșnic așa cum mă vedem în oglindă, pe la 20 de ani. Între timp, s-au schimbat multe cu mine, în mine. Și după atâta amar de vreme în care m-am zbătut să fiu cum ar trebui sau cum vrea toată lumea, m-am gândit că mai sincer și mai eficient ar fi să fiu eu însămi: cu ridurile și kilogramele mele, cu hainele aiurea și cu părul haotic. Cu semnele de pe față (de care, în ciuda eforturilor, nu am scăpat) și cu mâinile aspre. Cu genunchii strâmbi și sprâncenele asimetrice. Încă îmi mai pasă de lucruri stupide, dar e atât de obositor, simt atâta trudă în eforturile astea, încât presimt că în curând nu voi da o ceapă degerată pe standardele curente. Eu nu pot și nici nu trebuie să fiu ca-n reviste. Da, îmi editez puțin pozele de pe FB, dar e o joacă nocivă: nu arăt așa în realitate și când oglinda îmi dezvăluie altceva decât fotografia de profil, mă simt strânsă ca-ntr-o menghină: cine sunt eu?

Corpul meu este o expresie a sufletului: tot ceea ce-am simțit și-a găsit drumul către exterior. Da, se vede unde și cât am suferit, într-un fel sau altul. Și nu mă refer doar la cicatrici. Dar, cu toate astea, eu sunt suma alegerilor mele, bune și rele, eu sunt așa cum arăt. Și nu e nimic rău în asta, nu e greșit să nu am tenul ca o piersică și corpul ca al unui fotomodel. Greșit este să-mi doresc asta, când realitatea e că ceea ce sunt și ceea ce pot e mult mai important decât niște standarde stupide și sufocante. Când realitatea e că așa cum sunt e cel mai bine.

Așa că … am defecte. Și am obosit să pretind că nu e așa. Dar sunt perfectă. Paradoxal. 🙂

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. Ala nu e rid adevarat. E doar de la o usoara deshidratare care se poate intampla oricui daca bea prea mult alcool sau chiar Coca Cola de exemplu si nu are timp sa consume mai multa apa naturala. Se rezolva rapid prin a renunta la cocktailuri si a consuma o perioada numai apa naturala, preferabil totusi Evian, ca are si seleniu care e ff bun pt piele si par. (Imi permit acest sfat incurajat de ce am aflat dintr-o aplicatie pe Facebook ca eu intr-o viata anterioara am fost un vestit medic din secolul 13, asa ca probabil eram ff influentat de acest fel de conspiratii ale corporatiilor naturiste).

    • Dragul meu Rudolph, e chiar un rid. Și nu prea cred eu că-l rezolv cu tot Evian-ul pământului. 🙂
      P.S. : Am văzut pe FB că ai fost un mare medic medieval.

Leave a Reply to Rudolph Aspirant Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top