You are here: Home » Nostalgic » Anul ăsta…
Anul ăsta…

Anul ăsta…

Anul acesta a fost plin – mi s-au întâmplat mai multe lucruri și mai zguduitoare decât în toată viața mea de până acum. Nu știu dacă așa a fost să fie, după cum zice o carte veche românească ce prevedea viitorul, sau dacă viața mea așa a vrut să se contureze. Ideea este că am învățat o mulțime de lucruri – pe unele le știam dar nu le înțelegeam, iar altele au venit ca o adiere proaspătă într-o viață ticsită de tabieturi și resemnări. Probabil că atunci când voi fă bătrână și voi depăna amintiri, cam de-aici vor porni toate poveștile – cum a fost 2014, cum am mers mai departe, cum am ajuns aici. Deși luate separat evenimentele sunt tragice, amuzante sau neînsemnate, împreună sunt schimbătoare.

Mi-a lipsit încrederea în mine. Am căutat mereu să fac pe plac și să mulțumesc, iar după ce-mi jucam rolul perfect și nu primeam aplauze, ci așteptări, mă revoltam și reveneam la cine sunt, de fapt – pentru că dacă nu s-a înțeles că am fost o actriță excelentă, n-are rost să port același costum a doua oară. Am fost o prietenă bună, timp de o săptămână sau două (e doar un exemplu), dar nu puteam să rămân altruistă prea mult timp, era împotriva naturii mele. Așa că m-am transformat în scorpie sau da, aș putea fi vaca ce dă peste găleata de lapte cu o copită care pare că are viață proprie.

Am stricat multe relații. Într-o vreme, mă lăudam cu deosebita mea capacitate de a aduce oamenii la limita răbdării, de a-i îndepărta și a-i face să sufere. De multe ori, nu era intenționat, ci pur și simplu necesar. Pare dubios, dar adevărul e că acum știu (în teorie) foarte multe lucruri despre relațiile interumane, chiar dacă nu le aplic în propria-mi viață personală. Those who can’t do, teach.

N-am știut ce vreau să fiu când o să fiu mare. Nici acum nu știu, dar nu mă deranjează absolut deloc. Ba chiar mă bucură enorm faptul că am energie, din când în când, să fac schimbări radicale și s-o iau de la zero. Nu-i ușor, și de multe ori prefer să evit adaptarea la noi condiții, dar în mod paradoxal, asta caut! Mă plictisesc repede și cred că niciodată n-o să știu ce vreau să fac cu mine, din punct de vedere profesional. Ceea ce am învățat, însă, e că vreau să beneficieze cineva de pe urma trudei mele – vreau să ajut, într-o măsură poate neînsemnată pentru majoritatea celor care privesc din exterior. Vreau ca un om să poată spune că eu am făcut ceva pentru el. Și aș vrea să aduc bucurie.

Mi-a fost teamă de singurătate – am crezut că o să înnebunesc dacă n-o să am cu cine vorbi, așa că m-am înconjurat de oameni cu care împărțeam multe cuvinte, dar puține idei. După care m-am izolat, convinsă că nu am cu cine vorbi. Acum îmi dau seama că n-am nevoie să discut mereu – am prieteni buni care-mi răspund cu drag, chiar dacă îi abordez rar, și care înțeleg mecanismele vieții mele, fluxul și refluxul socializării. Îmi prinde bine să stau singură din când în când, să-mi reculeg gândurile și emoțiile, să-mi pun ordine în idei și apoi să le împărtășesc cu cine e dispus să le asculte.

Am fost extremistă. După ce acceptam docil niște idei sau principii, mă revoltam împotriva lor și astfel mereu oscilam între două extreme nocive. Acum mă surpind adesea la mijloc, într-o poziție de mediator. E curios, de cele mai multe ori nici nu-mi dau seama cum ajung acolo, sau de unde mi se trage dorința de-a găsi echilibru, dar o fac inconștient. Mi-e ușor să găsesc argumente logice pentru ambele părți, fiindcă așa funcționează rațiunea, și-mi place la nebunie. Desigur, ceea ce simt e o altă poveste – dar ceea ce gândesc e limpede și ușor de pus în balanță în mod echidistant.

Toate aceste schimbări s-au produs subtil, fără ca eu să le cer sau să le provoc. Și cel mai uimitor lucru este că odată ce m-am maturizat (nu de tot, ci cel mai mult și brusc de când mă știu) am căpătat încredere – că o să fie / fiu bine, că toate lucrurile își au locul și rolul lor, că nimic nu e pierdut și că sunt așa cum ar trebui să fiu. Am crescut, și chiar că acum au noimă o mulțime de lucruri ce-mi păreau abstracte în vremurile în care mă credeam tânără. Și încă mă mai fac. 🙂

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. Wow ! Zau, esti avansata. Adica te-ai maturizat mai rapid si mai autentic decat toti bloggerii pe care-i stiu eu de 3 ani in blogosfera, nu mai vorbesc de oamenii pe care-i stiu in real life care ori s-au nascut deja maturi, ori nu e nici o sansa sa se maturizeze vreodata, (printre ultimii recunoscand sincer ca precis ma aflu si eu, ca eu inca si acum mauit cu jind asa la aia care sunt maturi gata). Dar de aia imi place mie blogul tau, pt ca e o marturie vie ca exista acea posibilitate de maturizare, nu e doar un zvon, asa ca pot sa sper si eu ca poate o data si odata ma voi maturiza si eu, chiar daca nu asa de rapid ca altii care reusesc asta inainte sa ajunga la aprox 48 de ani, (varsta medie la care mi-am estimat eu potentialul meu personal maxim optim de maturizare, dupa care am de gand sa ma dau batut si sa incep sa-mi planific declinul totusi probabil inevitabil, mai ales daca nu ma las de fumat si nu imi optimizez descresterea factorilor de risc cardio-vascular, in a 2a copilarie).
    Insa in nici un caz nu comentam ironic, ci cu cea mai sincera admiratie si dorinta de a te felicita, zau, ca role model de dezvoltare echilibrat-sanatoasa personala.

    • Nici nu stiu cum sa raspund. 🙂 Maturizarea mea ori a fost fortata de circumstante, ori … mi-a venit si mie vremea. Nu consider ca merit laude fiindca nu e o realizare de-a mea, e doar o mica minune care mi s-a intamplat, fara ca eu sa fac ceva anume in directia asta. Iti multumesc sincer pentru apreciere, inseamna mult venind din partea ta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top