You are here: Home » Suflet » O clipă cât o viață
O clipă cât o viață

O clipă cât o viață

Nu ți-e teamă că momentul acela minunat de infinită inspirație nu se va mai repeta?

Cred că fiecare din noi suntem artiști, într-o oarecare măsură. Desigur, arta multora dintre noi e propria viață, la care muncim cu drag și în care așternem, plini de pasiune, propriile sentimente și emoții, așa cum vin sau în straie alese, atent studiate sau în formă brută. Și mai sunt unii din noi care se pricep de minune să-și exprime emoțiile în mod public, în feluri diferite, nici unul lipsit de răspuns. Adevăratele opere memorabile se nasc din pură inspirație – atunci când cuvintele se aștern singure pe foile albe, când pensula se mișcă de parcă are viață proprie, când piatra ia forme vii.

Norman Mailer, înainte să moară a zis, într-un interviu, că fiecare din cărțile lui l-a omorât, puțin câte puțin. Trăim cu impresia că durerea, suferința și arta sunt strâns legate, și că cei care ne oferă cele mai minunate opere ne dau mici bucăți din sufletul lor până rămân fără… Și așteptările sunt mereu mai mari, pentru că dorim să dezgolim o viață de toate lucrurile neimportante, zilnice, biologice, și să vedem doar trăirile pe care nu credem că le putem avea, sau că n-am putea să le gestionăm. Nu ne interesează modul în care s-au îmbinat culorile pe pânză, vrem să vedem dincolo de compoziție o dramă personificată, un zbucium mai puternic decât înfrânările orgoliului sau imaginii, care se așterne disecat, crud, în fața ochilor, ca noi să-l analizăm, să-l clasificăm, să-l includem cumva în viețile și gândurile noastre, să-i găsim un loc deși n-ar trebui.

Un artist nu poate fi rațional. Nu e loc pentru intelect atunci când toată ființa e cuprinsă de inspirație. Și câteodată aceasta se lasă mult așteptată, și ne doare absența ei după ce am trăit-o cu totul, după ce ne-a consumat și ne-a schimbat. Iar oamenii obișnuiți care se trezesc deodată cu această putere aproape magică de a-și transforma experiențele sunt copleșiți de ea. Însă ea nu apare ca să-i chinuie și să-i subjuge, însă de cele mai multe ori acesta este sentimentul, fiindcă ei încearcă să controleze starea respectivă, în loc să se lase dominați de ea. Și într-un moment divin de putere, adesea confundată cu slăbiciunea, ei se lasă duși de val – uită să-și impună reguli și tipare, și renunță să se împotrivească inspirației – iar în momentele acelea, în care simt că nu mai pot, atunci abia devin artiști, un simplu instrument al divinului, iar creația lor prinde viață. Și după trezire, după conștientizare și dezgolire temporară, viața arată altfel – lucrurile obișnuite își pierd culoarea, mirosul și gustul, iar existența banală devine fadă. Și ar face orice să simtă din nou abandonul acela neputincios dar plin de forță în același timp, să se lase dominați de ceva mai sus decât ei, să se ridice odată cu întruparea creației, să pătrundă cât mai adânc în sufletul propriu, acolo unde toți ne ferim să căutăm, acela pe care-l acoperim cu strădanie și uneori cu pricepere, acela pe care nu-l căutăm în oglindă și nici în biserici, acela care rămâne ca o amintire îndepărtată a ceea ce am fost cândva, înainte să ne încarnăm.

De ce sunt artiștii nefericiți? De ce se autodistrug în toate felurile, de ce-și pierd mințile odată cu pierderea inspirației? Și cum să faci momentul acela dumnezeiesc să țină o viață? Poate că nu putem trăi prea mult sentimente de felul acesta fără să murim fizic. Poate că ele sunt o privire aruncată pe gaura cheii în Rai. Poate că ele ne arată cine suntem, dacă suntem pregătiți să aflăm asta. Poate că n-avem resursele necesare să realizăm tot ceea ce am putea. Cuvintele sunt limitate, tehnica ne obligă la compromisuri, și, în general, toate modurile pământești de-a ne manifesta sentimentele sunt primitive. Indiferent care e arta noastră, cred că ar trebui s-o lăsăm să ne consume – chiar dacă va fi scurtă viața astfel, măcar vom trăi cu adevărat, în loc să supraviețuim!

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. Cred ca e poate pt ca artistii sunt mai sensibili la ideea muncitului asa doar de dragul muncii, care poate li se pare o munca in gol, fara finalitate, daca nu e dedicata artei. Dar eu de ex, care nu sunt de loc creativ insa care apreciez arta si pe creatorii ei, chiar si daca par oarecum mai vulnerabili, eu pot sa munces si asa in gol bine mersi, ca si cum as fi un soricel care invarte o roata doar pt ca alearga asa instinctiv, culmea chiar fiind recunoscator ca am roata mea si mi se ingaduie inca sa alerg de zor, plus uneori visand ca, cine stie, poate roata mea e buna si ca generator de curent electric pt cine stie ce uzina sau chiar expozitie de arta, desi e la fel de posibil sa ma aflu doar intr-o roata de jucarie din camera unei familii obisnuite cu copii. Si dincolo de roata mea desigur ca se afla si alte roti si chiar un univers de stele, si e posibil sa am o vaga intuitie despre asa ceva daca vad uneori poate lumina lunii care aduce reflexii argintii in calea mea, insa nu sunt indeajuns de creativ ca sa descriu in mintea mea aceste universuri posibile sau chiar probabile, si in nici un caz la un nivel la care sa tanjesc eu sa ma duc sa ma plimb printre ele…desi stiu ca atunci cand dorm si visez am ocazia sa fiu si turist printre ele. Eu nu am nimic impotriva universurilor inguste, chiar daca Luceafarul are poate, desi pe de alta parte eu imi mentin speranta ca daca alerg asa tare tare, odata poate ma voi catapulta si eu printre stele, pe cand Luceafarul s-a prabusit deja la Pamant, si pt ce, pt o Catalina ! Insa nu zic asta cu suparare, sau invidie, sau dispret, sau ca sa ma compar eu cu un Luceafar, ci doar accept ca exista si soricei si Luceferi pe lume, de fapt mai multi soricei cu universuri inguste decat Luceferi larg universali, insa nici asta nu ma face mandru sau ingamfat, nici macar de a dori sa fiu solidar politic cu alti soricei, ci pur si simplu accept teoriile prof Pangloss inspirat de prof Leibnitz ca intr-adevar totul e asa cum trebuie sa fie, plus e cea mai optima dintre toate lumile si situatiile posibile, chiar si daca ne va ironiza dl Moliere, pe care eu si pe el il apreciez si-l admir si-l iubesc, nu numai pe prof Leibnitz !

    • …eu desigur permitandu-mi sa joc in mod amator si rolul lui Candide, oricat as fi eu de soricel, un rol de altfel creat cu marinimie chiar de artistul Moliere, nu de prof Leibnitz, chiar pt mine ! Cum sa nu ma simt privilegiat cand dl Moliere si prof Leibnitz, plus desigur si alti artisti si profesori renumiti chiar si-su dedicat o mare parte din viata muncind efectiv de dragul meu, plus incercand sa-mi atraga atentia mie, uneori chiar si certandu-se intre ei re cum sa-mi fie mie mai bine, chiar indrumandu-ma ba sa fiu cuminte, ba sa fiu indraznet, ba sa fiu mai ca Gigel, ba sa nu ma iau dupa el ! Efectiv din drag si admiratie pt mine !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top