You are here: Home » Episoade » Pierdut vise împlinite. Nu le declar nicicum.
Pierdut vise împlinite. Nu le declar nicicum.

Pierdut vise împlinite. Nu le declar nicicum.

Acum câteva zile, un student m-a întrebat care-s visele mele. Poate sună ciudat, dar chiar n-am avut ce să-i spun. Mi-am dat seama, în momentul acela, că sunt într-un impas: nu-mi mai doresc nimic.

A fost o vreme a vieții mele în care aveam vise stupide legate de lucruri lumești, și cam toate mi s-au împlinit. Am trăit o perioadă de liniște, în care m-am bucurat de ceea ce am și de cât de departe am ajuns (din punctul meu de vedere, prin comparație cu propria prognoză), după care, odată cu întrebarea banală din prima frază, s-a năruit sentimentul meu (aparent fals) de siguranță și pace. Și am început să mă prăbușesc, dimpreună cu idealismul meu.

Nu e din cauza mizantropiei, pe care o port cu mândrie și nonșalanță. Nu-mi plac oamenii, în general, și încerc să-i evit pe cât posibil. Nu pentru că mă tem de ei, ci pentru că mă deranjează emoțiile pe care le stârnesc în mine – cei competitivi, de exemplu, mă agasează cel mai tare, pentru că stimulează în mine niște sentimente care nu-mi fac bine. Nu, n-am un job care salvează vieți, n-am o vilă sau o mașină, n-am propria mea afacere, și nici n-am făcut copii. Nu am cu ce să mă laud la acest nivel, pentru că nu asta am urmărit cu adevărat. Desigur, pe parcursul vieții, am realizat niște chestii banale, necesare vieții exterioare, însă viața mea interioară a fost prioritară. Din păcate, acum este pe punctul de-a ceda. Sunt nefericită pentru că simt că nu-mi folosesc aptitudinile, pentru că nu mă simt apreciată cu adevărat, pentru ceea ce sunt, decât de un singur om – departe.

Personalitățile mele eclectice, colorate, care stau sub un strat gros de praf social, se uită din când în când la mine și-mi reproșează din priviri că nu le las să se manifeste. Nu pot să-mi arăt afecțiunea și emoțiile în mod deschis, nu în orașul ăsta, nu cu oamenii de aici… nu cu cei pentru care important este să aibă o poziție socială și profesională mai bună, care consideră că sunt un om de nimic dacă nu-mi fac concedii în străinătate și nu mănânc în oraș și nu fac shopping la mall …

Apropo de asta, un alt student m-a întrebat de ce nu călătoresc prin Europa. I-am zis că nu-mi permit. S-a simțit prost, cred că nu se aștepta la acest răspuns. Dar, înafară de motivul banilor, de ce-aș pleca să mă caut într-o altă țară? De ce aș munci ca un nebun ca să apuc să văd un stil de viață pe care nu o să mi-l pot permite, poate, niciodată? Pe care nu mi-l doresc, pentru că nu-i pe placul sufletului meu. Și ce dacă mi-aș dori să trăiesc la Roman, să scriu texte creative când am inspirație, să croșetez botoșei cu bufnițe pentru copii și să cos ii colorate pentru români ca mine? Și ce dacă nu vreau să-mi fac un selfie pe Turnul Eiffel sau să călăresc o cămilă?

Am, la fel ca toți oamenii, daruri, talent, ceva care mă face specială – n-o fi mare lucru, și poate că nu-i vizibil pentru cei care mă cunosc acum, dar există și, din păcate, este nefolosit și mă tem că o să-mi pierd opțiunea de a-l utiliza. Doar emoțiile, de orice fel, îmi dau viață. Iar acum, în pustiul sufletului meu lipsit de vise, caut unghere în care se ascund dorințe reale. Și mă gândesc, dacă ar fi să mor mâine, ce-aș vrea să fac?

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. Sa stii ca eu cand ti-am recomandat mai de mult sa te duci la Amsterdam, nu ti-am recomandat ca sa te duci acolo sa te pozezi in fata unor lalele sau a ce naiba o mai fi reprezentativ turistic pt orasul Amsterdam, nici ca s ate cauti si sa te gasesti, ci doar ziceam sa te duci acolo ca sa faci tot ce-ti place tie, scris povesti, crosetat, etc, pt ca aveam impresia la vremea aia ca efectiv nu aveai sau nu gaseai posibilitatea sa faci ce-ti place tie acolo unde erai, si am crezut ca poate la Amsterdam ai putea. Desi desigur, realist vorbind, nu asa din prima sau mai ales fara vreo pregatire prealabila destul de constiincioasa, ca altfel chiar risti aterizezi fortat in Muzeul ala cu pictori olandezi si nu mai reusesti sa iesi de acolo decat ff greu. Insa faptul ca tu ti-ai croit posibilitatea aia pe care poate nu o aveai mai devreme, aia de a ace ce iti place, pana si asta inseamna ca te-ai descurca de minune la Amsterdam, si nici nu ar fi cazul de vreo ingrijorare. Insa eu doar voiam sa explic de ce am zis atunci de Amsterdam, (desi nu numai de aia, ci si pt ca mi s-a parut ca e posibil ca cultura olandeza sa fie mai apropiata de tine, asa in general, desi e posibiil sa ti se para prea copilaroasa, ca tu esti destul de matura pt varsta ta). Dar acum ca ai zis ca faci ce-ti place unde-ti place, acum nu iti mai zic de Amsterdam…esi tot nu am inteles e ce nu esti multumita. Sau poate nu asta ziceai, dar nu am inteles eu. Eu reau ca tu sa zambesti si sa fii multumita, csi cred ca si pisica ta vrea asta, nu cred ca ii place daca esti suparata, cred ca se enerveaza si devine chiar posibil uricioasa in conditiile astea, mai ales desigur nu fata de tine, care ii esti totusi stapana, (ea avand totusi, cred, constiinta acestui fapt, oricat de inependenta si chiar rivala ar fi fata de tine), dar fata de eventualii musafiri ! Zau, ultmul lucru pe care doresc sa il vad ar fi o poza cu Mufeta enervata sau uitandu-se chioras la mine ca eventual privitor al acestui blog ! Mai bine asa chinuita impopotonata si coafata in mod chiar ridicol decat sa se uite uriioasa sau incruntata la mine din vreuna din pozele astea de aicea ! Mai am o idee ca sa te distrezi si s ane distram si noi,cititori. Gaseste un baiat sa fie moel si fa-i poze asa imbracat in diverse tinute crosetate de tine…zau, nu stiu aca Alfa s-ar preta, dar zau, cred ca ar fi tare haios,mai ales daca ar colabora asa sa-l gatesti cum vrei tu, asa cum o gatesti si pe Mufeta !

    • Mereu ma nimeresti cu (ale tale lungi) comentarii. 😀
      Ideea este urmatoarea: in cartea “Eat Pray Love”, autoarea zice la inceput ca avea de toate, tot ce-si dorea, dar plangea noaptea, cand ramanea singura. Multora li s-a parut neverosimila sau chiar o prostie chestia asta, dar eu o inteleg acum.
      Oamenii se gandesc mult la … job, sa-si cumpere o casa, sa faca un copil, etc. Si se avanta in activitatile astea si sunt absorbiti de ele, asa ca nu-si dau seama ca le lipseste ceva. Si atunci cand prind un moment de liniste, in care nu se zbat pentru nimic, isi dau seama ca sunt pustiiti sufleteste. Cred ca asta mi s-a intamplat si mie.
      Apreciez mult grija ta, ai dreptate si in privinta pisicii, dar eu nu cred ca ma pot regasi in Amsterdam, cu lalelele lor cu tot. 🙂 Eu cred ca m-as regasi acasa, si e mai greu de asigurat traiul zilnic acolo decat in alta tara. E o mica nedreptate la mijloc, dar cred ca atunci cand imi va veni vremea sa ma intorc, o voi face. Nu mi-am incheiat socotelile, aparent, cu orasul asta.
      O sa pun zilele urmatoare niste poze cu Mufi, special pentru tine.

      Multumesc frumos de comentariu. De data asta a picat fix-fix la tanc, nu pot sa-ti spun cat de bucuroasa am fost cand l-am citit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top