You are here: Home » Episoade » File de poveste – Focșani
File de poveste – Focșani

File de poveste – Focșani

Când ne-am întors de la Roman, după sărbători, am trecut prin Focșani. Alfa-Călătorul nu avusese niciodată curiozitatea să exploreze (măcar sumar, în trecere) acest oraș, iar eu nu-l mai văzusem din 2008. Îmi aduceam aminte de el ca fiind un loc urâțel, cu arhitectură prea modestă și limitată având în vedere dimensiunile. M-am apucat de povestit cum am ajuns acolo, și mi-am dat seama cât de mulți ani au trecut și am propus să trecem prin el în drum spre București. 5 minute în plus pentru o părere ceva mai corectă asupra locului. Dar să încep cu începutul…

Spre finalul studenției, probabil mânată de teama că n-am trăit toate senzațiile posibile, am încercat un nou stil de viață – unul mult mai scump, pe care nu mi-l permiteam decât într-o măsură modestă, dar pe care l-am experimentat în condițiile limitate de posibilitățile mele financiare. Aveam o prietenă foarte bună, mai înțeleaptă decât mine, care n-a intrat în această horă din care i-ar fi fost imposibil să iasă neșifonată. Eu am riscat. Rămâneam fără bani mult prea repede, așa că ieșirile în locuri deosebite erau cam rare, poate altfel m-aș fi lecuit de ele mai din timp. În perioada aia am crezut că m-am îndrăgostit de un băiat din Focșangeles. El făcea parte din alt mediu social, dar idealista din mine n-a ținut cont de asta când a decis să spargă barierele metaforice atât de just consolidate de-a lungul vremurilor. Desigur, pentru el n-am fost decât o scurtă aventură nevinovată, ceea ce a fost și el pentru mine, în ciuda fanteziilor mele romantice.  Privind obiectiv (că deh, a trecut multă vreme), între noi nu prea a fost nimic înafara unor pupături și a obsesiei mele pentru ceva ce nu exista decât în imaginația mea. Pare trist, dar n-a fost așa. Era … tinerețe. 🙂

Odată cu terminarea facultății, lumea mea a fost puternic zguduită de schimbările care au urmat. Din fericire pentru mine, n-am apucat să fierb în sucul propriu al depresiei prea mult, fiindcă m-am angajat în Roman (unde mă întorsesem plină de amărăciune și deznădejde) și am fost luată de valul noilor aventuri de la serviciu. Până să-l apuc pe Dumnezeu de-un picior și să pășesc în minunata corporație, am tot depus CV-uri și am așteptat. Pentru că trăiam ruptă de realitatea vieții – ceea ce mi se întâmplă încă, uneori – am încercat nu doar în Iași și Roman, ci și la Focșani. Chestie ciudată: după vreo lună de multinațională, m-a sunat micuța companie de construcții la care aplicasem doar fiindcă avea activitate într-un anumit oraș, să mă cheme la un interviu, oferindu-se să-mi plătească biletul de autobuz sau combustibilul, indiferent de deznodământul discuției. Uitasem și de tipul care-mi mânase căutările într-o zonă a țării în care nu prea aveam ce căuta, și de aspirațiile profesionale (dacă le putem numi așa) de la vremea respectivă, și de idealismul și dezamăgirile trăite intens. Eu mă bucuram de momente minunate într-un colectiv foarte simpatic, mă atașasem deja de niște oameni și munceam de la 6 dimineața până seara cu plăcere și bucurie. Toată viața mea căpătase o armonie greu de închipuit cu doar câteva săptămâni înainte, așa că telefonul primit a stârnit o reacție aproape complet lipsită de entuziasm, dar bătută cu întrebări și fantome.

Pe vremea aceea petreceam mult timp cu un bun prieten care avea propria lui firmă de construcții și încerca, în același timp, să-și construiască o carieră într-o companie promițătoare, așa că m-a încurajat aproape obsesiv să profit de această șansă și măcar să merg să vorbesc, dacă nu chiar să iau în considerare o schimbare a direcției în viață. Am plecat dimineața devreme cu el cu mașina, și am ajuns fix la timp în locul pe care-l râvnisem dar care de-acum nu mai însemna mai nimic pentru mine. Am fost la interviu, și-am discutat jumătate de oră despre ce aș fi putut să fac și despre câți bani aș fi primit, etc. A rămas să revin cu un telefon dacă iau o decizie, fiindcă ei știau deja că mă vor, în ciuda faptului că n-aveam nici un pic de experiență și ar fi trebuit să mă învețe de toate.

După ce-am terminat cu partea serioasă a zilei, prietenul meu care m-a așteptat răbdător mi-a propus să mergem puțin prin oraș, să stăm la un suc și să-i povestesc despre conversația purtată. Erau prea multe emoții care mă afectau în clipele acelea, habar n-aveam ce să fac și, ca de obicei, fix când viața devenise confortabilă, trebuia să iau din nou o decizie. Am stat la o terasă la un suc, după care ne-am plimbat. El mai fusese prin Focșani, și știa cât de cât orașul. Mi-era foame dar n-aveam chef să căutăm un restaurant, etc, așa că am zărit o fornetărie și ne-am îndreptat spre ea. Eu vroiam să văd centrul, el îmi spunea că fix la asta mă uitam. Era imposibil… O zonă în construcție, o bucată de drum cu piatră cubică și câteva magazine cu iz de anii 90 nu puteau fi buricul târgului. L-am rugat să o întrebe pe doamna care ne făcea forneti, el tot îi dădea că n-are rost, că știe el. Eu nu și nu, așa că a întrebat care este centrul și femeia i-a zis ”ăsta”. Mda, omul avea dreptate, în ciuda încăpățânării mele. Așadar, acesta urma să fie locul în care aș fi început să-mi construiesc viața, singură și confuză? Abia îmi făcusem cont de Facebook, așa că eram disperată să fac niște poze, dar adevărul este că nu prea aveam unde, prin urmare am imortalizat un moment din viața mea în fața teatrului, și-am pornit înapoi spre orașul sufletului meu.

Am refuzat jobul. M-am întors la viața cu care mă obișnuisem, la compania de care mă lipisem și la colegii care-mi deveniseră aproape-prieteni. Consider că am făcut o alegere bună, deși de-a lungul anilor m-am mai întrebat, până de curând, dacă am procedat corect. Oare mi-ar fi fost mai bine? Oare mi-ar fi plăcut domeniul? Oare aș fi câștigat mai mulți bani?

Acum știu sigur că sunt unde trebuie să fiu. Am atins o maturitate de care sunt mândră, indiferent cum se vede ea din exterior. Am certitudini care-mi îmblânzesc  momentele de cumpănă, experiență de viață câtă am nevoie, și înțelegere și pricepere după cum îmi face trebuință. Am fost din nou prin Focșani, și cu mintea mea de-acum am închis un capitol de existența căruia uitasem.

Îi spuneam lui Alfa-Țu pe drum despre orașul ăsta care mi s-a părut a fi un fel de Roman mai mare și mai urât. Nu că Romanul ar fi frumos-absolut, dar e ticsit de emoții și amintiri și e acasă, drept pentru care e special. Altfel, n-aș spune că orașele astea comuniste mângâie vreo fibră delicată a esteților. Mie-mi plac, au un farmec aparte, dar se știe că eu nu-s normală.

Cam atât… Poate-ar mai fi fost de zis, dar nu resuscităm trecutul că n-are rost acum. Nu scrutăm viitorul, că nici asta n-are rost. Ne bucurăm de prezent, cât de mult putem.

foto

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top