You are here: Home » Nostalgic » Paritate (nu foarte) convenabilă
Paritate (nu foarte) convenabilă

Paritate (nu foarte) convenabilă

De fiecare dată când am primit ce mi-am dorit, am dat la schimb o bucată de suflet. Acum, dac-ar fi să trag linie și să socotesc, mai mult ca sigur aș descoperi că am ieșit pe minus. Nu e un lucru trist, ci doar un fapt real, un adevăr cu care trebuie să trăiesc.

Știu multe lucruri, le înțeleg la nivel rațional și mi se par axiomatice, dar nu le simt cu sufletul. De exemplu, știu sigur că viața e nedreaptă, dar cu toate astea mă aud uneori întrebându-mă ”de ce eu?” și lovind cu pumnii pereții Universului. Am norocul să-mi aduc aminte cu greu lucruri care s-au petrecut înainte, dar am și neșansa de a-mi aminti cu rigurozitate clipe de durere imensă, dispuse haotic pe linia temporală a existenței mele, ca și când nu s-ar fi întâmplat cu adevărat ci ar fi fost plantate acolo special pentru revenirea picioarelor pe pământul rece… ca și când nu au legătură cu anii în care am respirat și am existat, ci cu momentele în care am știut cu toată ființa mea coordonatele în care mă încadrez, fiecare palpitație, fiecare milisecundă care n-a trecut în van ci luând cu ea bucăți din mine și emoții pe care n-am știut că le pot trăi.

Am fost învățată să-mi ascund sentimentele, să nu arăt niciodată ceea ce simt sau cred, să fiu ”în rândul lumii”. N-am putut niciodată să-mi înșusesc aceste cunoștințe, să fiu altfel decât așa cum sunt, să pretind că rezist atunci când totul se prăbușește în jurul meu, să mint frumos sau să zâmbesc înșelător. Am fost antrenată să ”nu dau satisfacție”. Mi s-au spus nenumărate pilde și povești în acest sens, dar n-am putut să fiu cu totul de acord cu nici una. De fapt, n-am reușit decât să devin un mozaic eterogen de concepții și ideologii, un om chinuit între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie. Și-mi este mult mai greu să repar decât să construiesc de la zero.

Nu, n-a meritat. N-aș da ceea ce am trăit pe altceva, dar n-a meritat. E un paradox, nu? Aș fi vrut să nu suferit vreodată, dar știu că n-aș fi înțeles viața, nu m-aș fi înțeles pe mine dacă n-ar fi fost așa. Aș fi vrut să n-am amintiri care să mă înțepe în colțuri de suflet, dar știu că nu m-aș fi iubit, n-aș fi putut iubi pe nimeni dacă n-aș fi fost rănită. Aș fi vrut să-mi fie ușor, dar știu că înțelepciunea și puterea nu vin din ceruri, ci din abisul din care m-am ridicat de cele mai multe ori singură. Aș fi vrut să-mi găsesc motivația în cuvinte frumoase, dar de cele mai multe ori speranța zilei de mâine – care ar putea să-mi aducă ceva bun – vine din nopțile în care am îmbibat perna cu lacrimi și am secat, pentru încă o zi, puțul neputinței. Și nu e corect să fie așa. Nu e corect!!!

Uneori reușesc să mă bucur de lucruri simple – de soare, de apă proaspătă, de iubirea (ne)condiționată a puiului meu Muf, de liniște. Dar în cele mai multe zile mă lovește realitatea războaielor mele interioare, pe care eu le stârnesc, eu le alimentez, eu le gestionez, eu le condamn… Ăsta ar fi un moment bun în care să spun ceva interesant, sau în care să-mi laud capacitatea de a depăși clipe grele, dar nu! Ăsta e momentul în care recunosc faptul că sunt învinsă pentru moment, pentru azi, pentru cât pot acum. Și mâine e o altă zi în care poate-poate voi ridica storurile mai sus, voi deschide geamul mai larg, voi fi mai îngăduitoare cu mine, voi râde mai mult, voi mânca, voi gândi, voi fi mai eu decât acum. Mâine…

Azi îmi țin bucățile de suflet în palme, le strâng bine să nu se desprindă de tot, înainte să știu cum să le pun la loc. Azi nu vreau să-l las pe Alfa să mă ajute. Azi nu vreau decât să găsesc un răspuns nou pentru o veche întrebare. Azi aș vrea un suflet de femeie alături. O cunosc după suflet, mai puțin după ochi, știu că știe exact cum mă simt și cât de greu îmi țin lacrimile și-mi duc dezamăgirile. Azi, o vreau pe ea. Pentru că o iubesc, deși nu știu decât că simte ca mine. Altfel, îmi este la fel de străină ca cea care am fost eu înainte.

De fiecare dată când am primit ce mi-am dorit, am dat la schimb o bucată de suflet. Uneori mă mir c-am mai rămas cu ceva. Alteori mi se pare că indiferent dacă o să fac asta toată viața, tot o să pot s-o iau de la capăt, dacă o să fie nevoie.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. E imposibil sa dea cu minus. Asta ar insemna ca ai ramas fara suflet, pe cand tu ai sa gasesti mereu o farama din tine gata sa se implice intr-o experienta noua.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top