You are here: Home » Episoade » Uneori. Rareori.
Uneori. Rareori.

Uneori. Rareori.

Este cumva nefiresc faptul că nu am mai scris de-atâta vreme ceva semnificativ. M-am mai amăgit cu articole despre rețete reușite sau eșuate, și despre lucruri drăguțe care-mi plac, încercând să mă păcălesc singură că ”scriu”. N-am mai povestit din suflet despre nimic, nu m-am mai entuziasmat și nici nu m-am întristat public. Nu știu de ce, doar nu m-a lovit din senin nici un val de pudibonderie. Doar că… uneori, rareori, vreau să fiu numai eu cu mine. Și cu minte. Și cuminte.

Îmi aduc aminte de vremurile în care adunam pe blogul ăsta oameni frumoși. Mai erau, desigur, și vreo doi pizmași, dar ăia nu se pun la socoteală. Scriam despre nimicuri și revelații infantile, redescoperiri de lucruri elementare și viața de zi cu zi, aia plictisitoare de care ni se face dor atunci când provocăm schimbarea de care avem nevoie, uneori, rareori. Povesteam cu puține cuvinte dar, pe-alocuri, doldora de emoție, aventuri banale, și unii oameni rupeau două minute din viața lor ca să-mi citească aberațiile și să lase un comentariu, chiar dacă acela era compus dintr-un simplu emoticon zâmbăreț. Îmi aduc aminte de începuturile bloggingului (pentru mine), în care nu știam ce înseamnă hater și trolling. Și nu, faptul că acum îmi este familiară noțiunea nu este din cauză că am mai ”crescut”, fiindcă nu sunt nici pe departe populară. Cred doar că oamenii au nevoie de doze din ce în ce mai mari de senzațional ca să fie stimulați. De asta toate știrile sunt ”șoc! halucinant!” iar articolele instigatoare sau părtinitoare devin virale.

Un prieten mi-a spus că atunci când citește câte-o postare de-a mea îi vin idei de comentarii, însă pe măsură ce parcurge rândurile pe care de cele mai multe ori le muncesc (uneori, rareori, scriu ca posedată de inspirație) își dă seama că am cam acoperit subiectul și deci nu mai are nimic de adăugat. Dar el îmi este prieten, deci gândim la fel pe-alocuri – presupun eu, ca să-l absolv.

M-am zbătut să scot personalitatea mea și întâmplările vieții mele din blogul ăsta, să rămân misterioasă celor care vor să știe ce mi se întâmplă, dar totuși să reușesc să comunic… Am eșuat, fiindcă eu nu sunt făcută să scriu așa. Toate poveștile mele inventate, scrise în agende încă de pe vremea liceului, au ajuns să fie autobiografice, pe parcurs – imediat ce începea acțiunea, personajele se mișcau după cum mi-aș fi dorit să mi se întâmple mie. Sau după cum am pățit și-am ținut minte. În orice caz, nu pot scrie altfel decât personal. Cuvintele aruncate pe Rara Avis nu sunt aiurea – toate au un înțeles, toate ascund ceva – de cele mai multe ori știut doar de mine.

Exemplu. A fost o vreme când eram singură și dezamăgită. Am scris un articol cu un optimism forțat și o rugăminte de mai bine aproape lipsită de speranță. Au fost numai câteva fraze, peste care poate și-au aruncat ochii doi oameni, care n-au înțeles mare lucru… Însă eu știu ce eram atunci și cum am crescut, și din când în când, uneori, rareori, atunci când mi se pare că lucrurile o iau razna și mă trag și pe mine după ele, îmi place să mă duc înapoi la luna iunie a unui an cu noroc, și să cred, din nou, din suflet, că poate fi și, de fapt, chiar va fi bine. Uneori, rareori.

Desigur, nu-i ușor să găsești optimismul atunci când ești la pământ și nimeni nu te ridică, ba chiar unii se înghesuie să-ți înfingă câte-un șpiț în zone dureroase, esențiale. Înțelegeți voi. Mă descurajez ușor, și mă bazez pe alții să-mi spună că mă pot ridica, scutura, și merge mai departe. Alteori, rareori, găsesc putere în lucruri pe care le-am scris mai demult, în vremuri din care nu credeam c-am să mai ies întreagă. Și, totuși… uite-mă! Tot aici.

Nu știu dacă rândurile de mai sus pot fi adunate într-o concluzie. Aș putea, poate, să spun fără lamentări că traversez o perioadă dificilă. Și că le sunt recunoscătoare ( deși nu mă pricep deloc să le arăt asta ) celor care fac să-mi fie viața mai ușoară. Celorlalți, care habar n-au de suișurile și coborâșurile personale, le cer scuze pentru comportamentul meu haotic. Unele zile sunt bune, altele mă doboară. Dar am înțeles că așa e viața, deci mă țin cât pot de bine de balustradă, și sper să fie plase de siguranță dedesubt – deși uneori, rareori, face bine și câte o cădere în gol.

Foto antet

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

12 comments

  1. uneori, citind articolele tale, imi dau seama ca de multe ori nu am avut curajul de a verbaliza ceea ce simt. Uneori le percep ca o oglinda si that’s like a cold shower 🙂 Dar, uite-asa ma trezesc si eu la realitate

    • Mi se intampla acelasi lucru si mie, citind ceea ce scriu oameni mult mai curajosi decat mine. 🙂
      Incet, incet, ne trezim cu totii.

  2. ” Incet, incet, ne trezim cu totii.”
    Trezirea aceasta poate fi blândă sau dură. Prefer varianta blândă, dar nici cea dură nu mă descumpănește! Mă potențează! Rareori!
    În fapt, prefer să fiu treaz. poate de aceea dorm puțin!
    Scriai frumos! Dar și acum o faci!
    Totul este să ai curajul de a spune! Rareori contează cu adevărat ce spui, cu condiția să o faci din inimă! Căci sufletul tău nu poate fi controversat! Este doar al tău.

    • La mine e mai complicat, fiindca mi-am facut vise despre viata mea, si atunci cand nu se implinesc, dezamagirea e cu atat mai mare. Inteleg rational sensul si directia evenimentelor, dar imi vine greu sa le accept- de fapt, asta e problema reala.
      Iar trezitul nu ma bucura, desi imi este necesar. Poate de aceea dorm mult. 🙂

  3. Nu stiu daca mai este cineva in momentul asta care iti citeste articolul si gandeste la fel ca mine, dar ceva ma impinge, mai mult ca oricand sa spun asta…povestile gandite de tine cu multa consideratie sau ideile tale aruncate in graba pe o pagina de hartie virtuala, sunt lucruri de care, unii dintre noi, lipsindu-ne tupeul si/sau capacitatea gramaticala si literara de a ne expune parerile si sentimentele, avem nevoie din cand in cand…te simti bine cand studiezi un articol din presa, asculti un urangutan politic, te uiti la un comedy/romance, citesti o “poveste” de pe rara-avis.ro si spui: “Ce bine imi pare ca nu sunt singurul care gandeste asa!”

    • Da, conteaza mult sa stii ca nu esti singur, ca mai este cineva care gandeste/simte ca tine. Asta caut si eu, si cred ca asta cautam cu totii, intr-o anumita masura.

  4. mie tocmai asta imi place…ca blogul asta e personal si sincer…si-mi pare bine ca-l pastrezi asa, chiar daca asta vine la pachet cu bune si rele. o sa gasesti resurse sa te ridici si oameni sa-ti fie alaturi, nu stiu cum dar mereu se intampla asa….

    si ceva haios: te-am vazut sambata trecuta pe la 16.30-17.00 la intrarea in Militari Shoping Center (Auchan), impingand romantic un carucior de supermarket, alaturi de Alfa Man. daca m-am inselat, scuze…dar daca e adevarat, iti dai seama ca tocmai ai devenit supervedeta si te recunoaste lumea pe strada?:)

    • Multumesc de incurajari si apreciere – blogul personal n-are succes, dar nu pot altfel. 😛
      Si DAAAAA, eram eu cu Alfa. La Militari Shopping Center. Omg omg. Hihi, trebuia sa vii la mine. As fi ramas ca lipitoarea in spirt, dar ce conteaza? =))

  5. Mie mi se pare normal ca din cand in cand sa nu te simti in starea necesara de a scrie despre suflet, pana la urma unele lucruri au sens doar cand le traim noi singuri, in intimitatea noastra.
    Si eu am unele articole care poate cititorilor nu le spun mare lucru, dar care pentru mine inseamna mai mult decat o arata cuvintele.
    Cred ca mai toate starile noastre sunt traite si de altii, dar e cam greu uneori sa-i gasim si sa facem schimb de ‘impresii’ 😀 Noroc cu blogurile 🙂

    • Asa e. Dar parca prea mult a trecut de cand am fost bine fara sa ma straduiesc tare. Si de asta nici nu prea pot scrie din suflet. 🙂
      Noroc cu blogurile, asa macar ii citesc pe altii. 😛

      • Sa inteleg ca simti ca poti scrie mai bine cand esti in perioade “gri”? 🙂 Iar acum esti bine si simti ca te amagesti daca scrii doar despre chestii nepersonale?

        • Scriu mai cu patos cand sufar (emotiile “negative”, in general, sunt mai puternice decat cele pozitive).
          Momentan oscilez des si exagerat intre hedonism si depresie. Oi fi bipolara… 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top