You are here: Home » Episoade » Eu, oameni și spitale
Eu, oameni și spitale

Eu, oameni și spitale

Nu-mi plac spitalele. Știu, nimănui nu-i plac, dar pe mine mă deranjează energiile care circulă, venite din partea unor oameni cărora nu le-au rămas multe zile, care știu (sau nu) ce au și încearcă să se împace cu viața și cu moartea. Nu e vorba de mirosul amestecat, de substanțe care au menirea să curețe și altele de proveniență anatomică. Nu e vorba nici de aparatele care înfricoșează, nici de obiectele micuțe din metal rece care împung, freacă, răzuiesc, taie. E vorba de ceva mai subtil, care nu este perceptibil decât dacă refuzi să te temi de finaluri, de concluzii de neclintit. Eu am trecut prin asta o dată, mai demult, și m-am împăcat cu soarta mea și cu diagnosticul categoric pe care trebuie să-l duc. Acum câteva săptămâni m-am ”programat” la o consultație, la o prietenă, dornică să-mi expun ecografic măruntaiele întru cercetare orientativă (practic, să știu dacă mă plâng degeaba). N-am vrut să merg la un medic specializat pe problemele mele, mă tem de aceeași frază fără speranță, de lipsa de empatie și de strivirea spiritului.

Când am ajuns la Fundeni era potrivit de cald, iar un vânticel nevinovat legăna frunzele în copaci. Am privit spre clădirea care, în lumina selectivă a nopții, mi-ar fi provocat coșmaruri, și am pornit cu elanul omului care vrea să (se) știe, să afle, să înțeleagă. La câțiva metri de intrare m-a izbit mirosul specific, și mi-am temperat pasul. Am intrat într-o altă lume, și am amorțit la interior. Am trecut pe lângă un bărbat de vârstă mijlocie, nebărbierit, cu părul vâlvoi, care, stând într-un scaun cu rotile, cu bluza descheiată care-i lăsa să se vadă o cicatrice imensă înconjurată de piele mânjită de iod, discuta cu o tânără despre operație. L-am privit doar o secundă, și nu m-a impresionat așa cum m-aș fi așteptat – nu m-au deranjat carnea bruftuită și mirosul de năclăială. De fapt, am perceput senzații neplăcute doar la nivel mental, m-am pus în locul lui și mi-am imaginat că nu ar fi plăcut, însă el avea o expresie triumfătoare pe care n-am înțeles-o. Ecografia mi-a confirmat bolile deja cunoscute și mi-a infirmat suspiciunile referitoare la alte manifestări ale organismului meu. Spun asta doar ca să închei partea asta, să trecem la următoarea.

Bunica mea maternă a murit înainte să ne cunoaștem cu adevărat. Eram mică, și nu-mi aduc aminte mare lucru, iar mama mea nu mi-a povestit nimic despre asta. Știu doar că a suferit enorm și că doctorii n-au putut face nimic pentru ea, motiv pentru care, după ce-au împuns-o cu ace și-au înțesat-o cu tuburi, au externat-o. Dealtfel, acasă la mine nu prea discutăm subiecte dureroase sau intime, mediul familiei mele este ceva mai formal și mai arhaic în anumite privințe. Ceea ce știu, totuși, este că am crescut cu groaza de spitale, și cred că mama mea ar prefera să moară acasă decât să le calce pragul. Merge numai forțată de circumstanțe, la fel ca mine, și evită să fie tratată ca un caz medical și-atât. La fel ca mine. Am menționat lucrurile astea doar ca să înțelegeți că rădăcinile aversiunii sunt adânc înfipte în subconștient, educate pe parcursul mai multor ani.

Din fericire, soarta a fost blândă cu mine, și-am vizitat de puține ori locurile acestea care-mi frâng încrederea infantilă (care mă împiedică să mă gândesc la cum va fi când aproape nu voi mai fi) și bucuria de-a trăi fiecare clipă (ca și când mai am sute de ani în desaga vieții). Evenimentele marcante pe care urmează să le povestesc, cele cărora le-am făcut această uriașă introducere, pot părea banale odată scoase din context, dar numai la o privire superficială.

Acum câțiva ani, un bun prieten a făcut o criză de stomac și a fost internat în spital. Era un om pe care nu mi l-aș fi închipuit răpus de boală sau de dureri, dar iată că una din cele mai frecvente afecțiuni îl atinsese și pe el. Nu eram îngrijorată pentru sănătatea lui, știam prea bine că-și va reveni și că, poate, acest episod îl va învăța câte ceva despre viață și despre el. Eu mă preocupam pentru cum se simte în spital. Din nou m-am pus în locul lui, dar nu mental (ca mai sus) ci și emoțional,  și m-am gândit cum aș reacționa eu în situația în care mi-aș pierde mințile și cunoștința de durere, sau mi s-ar îndesa un tub gros prin gât  până-n stomac, sau dacă aș sta singură într-un pat rece și neprimitor, murdar de atâția ani de folosire, înconjurat de asistente și medici care nu dau doi bani pe cine sunt eu sau cât de speriat sunt, ci mă întreabă dacă simt una sau alta, dacă vreau să vomit sau să mănânc, dacă trebuie să merg la baie, etc. Nu m-am gândit că sunt oameni care rezistă, care sunt puternici și nu privesc lucrurile la fel ca mine. Și, ca niciodată până și de atunci, m-am dus să-l vizitez. Îmi aduc aminte că accesul nu era ușor, dar m-am strecurat cumva atunci când s-au deschis ușile mari în urma unei asistente grăbite. Am dat un beep scurt și pacientul, prietenul meu, a ieșit pe hol. Vă puteți imagina că am avut un șoc să-l văd în pijamale, cu ace înfipte în încheieturile mâinilor, cu privirea goală preț de o microsecundă și cu un aspect general neîngrijit. Dar n-a durat mult, și n-a fost decât un mic efort de adaptare rațională la situație, fiindcă în sufletul meu n-a fost decât empatie. Eu nu-mi aduc aminte ce nimicuri am vorbit până să-l cheme o infirmieră nervoasă înapoi în salon, dar știu că el a rămas impresionat de cum m-am purtat atunci, de cum am reacționat, de capacitatea mea emoțională de-a fi alături de el, din toată inima.

Acum nu mai sunt așa. M-am înstrăinat de oameni, și de ceea ce eram în acea perioadă înfloritoare pentru sufletul meu. Știu că timpul nu e pierdut, și că pot oricând să revin la cine sunt de fapt, însă cred că drumul pe care am apucat-o e ocolitor și mă tem că nu voi avea energie să termin la timp. Nici să mă întorc nu pot, așa că merg înainte, și țin cu mâinile de povestea asta, împreună cu altele pe care poate le voi transpune pe blog într-o altă după-amiază cu avânt de despletire, ca de cea mai de preț resursă pentru nădejde. Dor de mine, v-am mai zis.

Asta a fost prima parte. A mai rămas o poveste, cea de când am fost eu însămi internată, dar deja m-am lungit cu vorba… rămâne pentru altă dată.

Până atunci … să fim sănătoși!

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

4 comments

  1. Nu pot sa nu remarc pesimismul din ultimul paragraf. O multime de “nu” spusi direct sau indirect. Si toti se refera la tine sau la viitorul tau. Oare nu te conditionezi singura? Oare nu-ti conditionezi singura viata? Oare nu tocmai conditionarile astea te fac sa spui atat de des “nu”? Poate ca tu (mintea ta) esti aceea care nu te lasa sa te apropii de tine, sa fii tu insati. Tu, cu conditionarile tale. Poate ca viata nu este numai un slalom printre aceste conditionari.

    • Intr-adevar, multi de “nu”…
      Dar nu e usor sa scap de limitele (auto)impuse. Educatia dureaza ani de zile. Cat dureaza revenirea la natural? Si, mai ales, cum se face? 🙂

      • Pentru toate exista un inceput. Iar un inceput ar putea fi, de exemplu, sa incepi sa-ti pui intrebarea: de ce nu?
        Daca incerci sa gasesti raspunsul, vei gasi mai multe. Deasemeni, vei gasi mai multe raspunsuri pentru “de ce da”. Insa, daca-ti pui doar intrebarea, fara sa incerci sa gasesti tu (mintea ta) raspunsul, vei putea afla raspunsul. Practic, asta inseamna o alegere a raspunsului cu interiorul, in sensul indeplinirii dorintei tale. 🙂

  2. Dar nu te obliga nimeni sa duci tot timpul in spinare povara de a fi buna sau empatica fata de altii daca momentan nu ai chef, zau, ce crezi c un prieten adevarat s-ar suara ca tu nu ai chef sa il vizitezi la spital daca ar fi sa fie in spital in clippa aia…desigur poate i-ar face placere sa te duci in vizit in anumite cazuri, in altele zau poate ca ar prefera sa nu te duci ca sa nu mai fie obligat sa se comporte socil adecvata si pt tine, zau, ca totusi prietenii buni nu doresc sa-si impovareze prietenii cu bubele lor, sau daca ii doare ceva ff tare zau daca mai au chef sau capcitatea de a functiona ca prieteni, dar asta nu ii face mai putin prieteni pt noi, ci doar momentan incapacitati, si NU e de datoria noastra de prieten de a prelua durerea altui prieten ca sa il usuram pe el, ca si cum am cara o plasa mai grea pe care el nu are momentan putere, ci doar sa fim disponibili acolo in caz ca ne va ruga el..(desigur ca exist aoameni care se astepta asa ca prietenii lor sa le ghiceasca gandurile si sa fie pro activi un soi de mama Tereza pt ei, asta treba lor, dar astia sunt o minoritate si nu sunt genul de om cu care ar trebui sa ne imprietenim oricum pt ca ei nici nu au capacitatea de a contribui la o prietenie, nici cand se simt bine, asa ca zau, treaba lor, ddar astia sunt oricum o minoritate)…lasa-i pe lucratorii sanitari sa se descurce cu oamenii incapacitati, ca de aia sunt asa mai impartiali, si par mai reci, pt ca sa trieze mai bine cui sa ii faca injectie sau nu…ca totusi tunci cnd esti in spital e preferabil sa te intrebe cinev daca vrei o plosca si dac te doare burta decat s stea sa te intrebe cum te simti sufeteste, desi desigur e voie sa ceri sa stai de vorba cu un preot de spitl, as ca pacient, daca doresti s povestesti cuiva cum te simti, sau daca nu-ti plac preotii, e voie sa scrii o scrisore pt bunica ta pe care nu o cunosti, asa ca si cum r fi ea acum de varsta ta, si tu ii scrii din viitor sa ii povestesti despre tine, ca sa stie si dansa sa fie sigura ca nu a trait degeaba, si sa fii si tu sigura ca inc ti-a ramas capacitatea de a fi om emptic, chiar daca momentan nu ai chef de empatie fata de prietenii actuali inca in viata. Zau, ce naiba, trebuie sa fii mult mi indulgenta fta de tine, ca boala nu e vina ta, ma rog, o fi daca nu te+ai spalt pe maini asa cum trebuia inainte de a te aseza la masa si de cte ori vii de afra, plus neaparat dupa ce mangai pisica, dar ma rog, asta e o portiune de vina doar partiala, si a fi optimista in mod echilibrat, nu e tot aia cu a face pe eroul sau pe grozavul, sau pe mrele om pozitiv si atot puternic si atot stiitor plus ocrtitor fata de altii, ci a fi cat mai realista posibil…ca totusi statisticile tin destul de bine cu tine, (si daca nu toate tin, se pot gasi destule care tin cu tine, oricand se pot gasi statistici imbucuratoare, despre asta cred ca stie si Decenu, din diverse masuratori de calitate cu care se lupta atat el cat si intreaga India si Canada, fiecre desigur in stilul lui, oriental, occidental, plus autentic original ciobanesc mixt romanesc)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top