You are here: Home » Nostalgic » Dor de mine
Dor de mine

Dor de mine

Nu mi se întâmplă foarte des să mă-ncerce doruri. În general mă străduiesc și de cele mai multe ori reușesc să trăiesc în prezent. Dacă se întâmplă, totuși, este fiindcă îmi este dor de cum eram eu înainte. Deși nu am regrete, deși îmi place cum sunt și consider, pentru mine, în dreptul meu, că am ieșit cum am putut mai bine din toate situațiile și m-am modelat frumos, mă găsesc deseori în situația în care mă chinuie melancolia amintirilor legate de mine.

Nu-mi este dor de casă, ci de felul în care mă simt acolo… și acum, din ce în ce mai cronic, îmi doresc să mă întorc (odată și-odată). Îmi lipsește sentimentul de siguranță pe care nu mi-l oferă doar ai mei sau străzile pe care le-am bătut ori crâșmele în care am băut bere și am râs ca o dementă, ci senzația că aparțin unui loc, că sunt de-acolo și că nu m-am născut degeaba într-un orășel mic și aparent neinteresant sau chiar urât, ar zice unii. Pentru mine, e cel mai frumos loc din lume din cauza felului în care fiecare moment petrecut acolo mă umple de emoții și amintiri.

Nu-mi este dor de primul loc de muncă, deși am zis asta de multe ori. Nu-i vorba că am mințit, doar că nu am pus punctul pe i : îmi lipsește felul în care mă bucuram de experiențele de atunci, deși deloc încântătoare în mod teoretic sau dacă le-aș fi relatat obiectiv, sec, altora. Am avut parte de câțiva colegi (zis la modul general, fiindcă, de fapt, e vorba mai mult despre femei) care au încercat și, pe alocuri, au reușit să-mi facă viața un chin, dar am trecut peste evenimente de parcă știam că sunt nesemnificative în marele plan al vieții mele.  Cel mai mult tânjesc după felul în care eram pasionată de ceea ce făceam – eram singura care, la 5 jumătate dimineața, dădea mărunțel din picioare de nerăbdare să ajungă la birou. Eram singura care se bucura să facă ore suplimentare, ca să petreacă mult timp în secție, unde totul era nou și interesant. Și, ceea ce consider eu că este și mai important, acolo am cunoscut oameni de calitate, persoane care, în ciuda calităților și defectelor pe care le avem și gestionăm cu toții într-o oarecare măsură, reușeau să fie … oameni. Și erau frumoși cu totul, deși poate nu în moduri considerate evidente sau absolute. Și mie-mi plăcea de ei și lor de mine, neproporțional și nu întotdeauna simultan, așa cum e când relația este sinceră, și nu prefăcută sau cu aspirații de perfecțiune și veșnicie. Ca-n viață.

Nu-mi este dor de locuri cu nisip și scoici, în care mi-am petrecut vacanțe fierbinți cu moleșeală plăcută, ci de senzația de libertate și desprindere de monotonie și cotidian – de curajul de a mă îmbrăca ciudat fiindcă nimeni nu mă cunoaște, de exemplu. Nu-mi place plaja pentru soarele dogoritor sau valurile înspumate, ci pentru maniera în care, întinsă pe o rogojină, reușeam să alung gândurile de tot felul și găseam liniște de parcă timpul se oprea ca eu să-mi reculeg ideile. Nu-mi lipsește aerul tare din vârful muntelui, nici mirosul de brad, ci felul în care-mi învingeam oboseala și reușeam, cumva, să cuceresc noi piscuri interioare ale anduranței și ambiției, și mai ales libertatea de-a bea apă dintr-un izvor având convingerea că e curată, curajul de-a încerca din fructele care aveau, de multe ori, potențial să-mi facă rău și permisiunea nerostită de-a mă lega de natură după cum îmi poftește inima, nu după cum ”trebuie”.

Nu-mi este dor de oameni de care m-au despărțit timpul, locul și evoluția individuală. Drumurile noastre, ale tuturor, se intersectează, dar nu e obligatoriu să se unească într-o autostradă care să ne ducă pe toți în același loc. Deci nu-i nimic dacă nu ne mai vorbim sau nu ne mai vedem, nu mă încearcă melancolii de genul ăsta, fiindcă n-are rost să trăim în amintiri în loc să ne desfătăm în emoția momentului, alături de cei care sunt acum cu noi. Îmi lipsește, totuși, felul în care unii au reușit să mă ajute să mă schimb sau să mă cunosc pe mine însămi mai bine (prin intermediul lor sau punându-mă în diverse situații), maniera în care ne-am adaptat sau am ajuns să realizăm anumite lucruri împreună, felul în care, cu fiecare om în parte, am simțit și am trăit altfel, altceva. Și oricât aș trăi și oricâți prieteni mi-aș face, știu că niciodată nu voi mai simți la fel – poate o să fie mai bine, poate mai rău, dar niciodată ca atunci.

Poveștile pe care ni le spunem nouă, despre trecut, sunt alterate de justificările pe care ni le oferim singuri, în timp. Acesta este motivul pentru care țin, de câteva luni, un jurnal în care notez tot felul de nimicuri: poate că peste un an îmi voi aminti cu drag de anumite evenimente care acum mă enervează. Poate voi ști să apreciez altfel întâmplările curente.

Și … poate, poate! nu-mi va mai fi dor de mine.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

3 comments

  1. La nostalgie de l’innocence est quelquefois la conséquence du desespoir; “le desespoir moderne” marqué par l’idée d’un désenchantement face au monde. Un vertige devant l’absence de mystère, l’absence d’idéal, l’absence de dévoilement.
    Philosopher, penser seraient des activités bien vaines si le bonheur était là et tous ces mots ne se justifient que du desespoir ambiant.
    Le bonheur est ce qu’on désire par soi, sans autre but ni en vue de rien d’autre.

    « Je cherche des parfums nouveaux, des fleurs plus larges, des plaisirs inéprouvés. »
    Flaubert, La Tentation de saint Antoine

    • Sorry for the delay in replying. I was working on something and also I was waiting for Iulia’s translation from French to Romanian. 🙂
      I think I understood the meaning of the words in your comment, and I hope the overall sense of it did not escape me.
      I believe innocence is not lost because of “le desespoir moderne”, but because of the understanding of things. I believe the more introspective and attentive and curious people are, the more they learn and the more they are dissapointed in how things really are. However, there are some that manage to keep innocence alive, remembering it and going bohemian and “je m’en fiche” every now and then, meaning … with a certain disregard to the consequences and repercusions, living the moment, just like a child.
      Someone once told me that intelligent people can never be happy.
      P.S. : I love the quote at the end of your comment. I might make it my new motto. 😉

  2. Ah, Rara Avis, iata un articol cu care eu personal am simtit ca rezonez, (desi spun sincer ca l-am citit mai pe sarite, dar cred ca mai mult din cauza ca e cam generator de emotionalitate, si eu am tendinta sa ma protejez de acest fel de senzatii daca depasesc un anumit nivel), plus am simtit ca rezonez si la un nivel de intelegere ceva mai rationala si cu citatul din dl Gustave Flaubert oferit cu atat gentilete de comentatorul Patrick. Pt mine acasa este chiar irecuperabil, in plus fata de imposibilitatea generala a tuturor de a se intorece in timp si spatiu, dar si pt ca nici macar acel spatiu nu imi mai apartine, nu mai apartine nici macar familiei mele, efectiv s-a dus, este casa si curtea lui bunica, acel loc cu adevarat magic, ale carui elemente in timp eu le-am simtit reproduse doar asa la nivel de scenografie ceva mai superficiala, desi destul de ospitaliera, in Copenhaga. Mai am un “acasa”, dar asta e la nivel mai degraba oarecum “ezoteric-spiritual” asa mai dificil de explicat, decat cel civilizat uman urban comun, (cu urban intelegand orice asezare de grup omenesc asa mai stabil, adica asa ca un sat sau orasel, cu servicii de functionare civilizate, adica asa o politie, o primarie, niste garduri, salubritate, chestii asa mai specific uman-organizatorice birocratice, nu neaparat o metropola), si ala e undeva ff aproape pe langa Oceanul Pacific, zau, eu asa am simtit de cate ori am fost pe langa acel ocean, oriunde as fi fost pe langa el.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top