You are here: Home » Nostalgic » Queen. Those were the days.
Queen. Those were the days.

Queen. Those were the days.

Am urmat cursurile liceului Roman-Vodă, acum colegiu național. Când eram în clasa a noua am prins declinul generației de hippioți, oameni care nouă ni se păreau fascinanți. Îmi aduc aminte că mergeam uneori la liceu înafara programului (pe vremea când încă nu se încuiau porțile), și stăteam pe iarbă sau pe bănci sau pe terenul de baschet și vorbeam, mai mult despre muzică, mâncam biscuiți și îi admiram, de la distanță, pe tinerii de clasa a doișpea care beau vodkă și cântau la chitară. Am avut, la vremea aceea, (ceva ce cu greu astăzi aș putea numi) un prieten care era un fel de hippie-wanna-be sau învățăcel, care m-a certat serios când am omorât o furnică ce-și făcea drum pe piciorul meu spre genunchi. Peace and love! Erau vremuri frumoase, dacă stau bine să mă gândesc, deși eu n-am avut niciodată nostalgii cu privire la perioada aceea a vieții mele.

Nouă, celor ”aleși” de (la) Roman-Vodă, ni se inocula ideea că suntem superiori, fiindcă învățăm la cel mai bun liceu din oraș. Era un fel de educație ariană, dacă-mi permiteți comparația forțată. Eu am avut întotdeauna preferințe eclectice în materie de muzică, însă odată integrată în colectivul clasei a IX-a B (de fapt, pentru acuratețe: același grup mic de prieteni de la școala generală, transmutați împreună, întâmplător, în aceeași clasă la liceu), nu era acceptabil orice. Am ascultat, deci, mai mult forțată de părerile celor apropiați mie la vremea respectivă, diverse genuri de rock, din care n-am rămas cu nimic, și care nu mi-au plăcut niciodată cu adevărat (The Doors, de exemplu). Ceva bun s-a întâmplat, totuși, atunci: am descoperit că muzica anilor 80-90 este pe placul sufletului meu, preferință care a rezistat până-n zilele noastre. În ceea ce privește vestimentația, eu nu aveam un stil definit atunci (cum, dealtfel, nici acum n-am, ca să fiu complet sinceră), dar am purtat ie și traistă și teniși sau ce mai era cool atunci. Bine, port și acum așa ceva, dar cu totul altfel… Pe vremea aceea trebuia să fim hippie sau rock. Acum sunt boemă.

Ca să ajung, într-un final, și la subiectul postării de astăzi, fără să mă mai încălcesc mental în amintiri (care, poate, sub influența anilor trecuți, s-au mai romanțat) – eu n-am fost niciodată fan Queen. Mi-a plăcut muzica lor, dar n-am înțeles-o foarte bine, și nici nu prea am știut s-o apreciez. De fapt, problema era faptul că habar n-aveam ce vor ei, de fapt. Aseară, căutând să ascult ceva oldie but goldie, am ajuns la I want to break freevideoclip care întotdeauna m-a amuzat, melodie care m-a binedispus. Și-am zărit în dreapta, la recomandări, ceva ce semăna cu un documentar despre această formație, pe care l-am urmărit până târziu în noapte, fără să mă plictisesc.

Dacă vreți să aflați cum s-a format grupul, cum a știut dintotdeauna Freddie că va fi o legendă, cum s-au născut albumele, evoluția înceată către locul 1 în SUA și declinul subit odată cu un videoclip cu umor britanic neînțeles și un concert în Africa de Sud, problemele financiare și faptul că au fost populari dar niciodată ”la modă”, cum Another one bites the dust a fost un hit deși era nici să nu fie inclus pe album, și cum și de ce în Radio Ga Ga se aude, din când în când, ”radio ca ca”, etc…

Indiferent de preferințele muzicale, consider că acest documentar este esențial pentru cultura generală. În plus, vă va face să zâmbiți, să lăcrimați (pe-alocuri), și, cel mai important, să înțelegeți o bucată de istorie (muzicală). Este impresionant. Poate și din acest motiv nu găsesc cuvinte ca să descriu sumar ceea ce a transmis sau felul în care m-a atins. Impresionant, cu adevărat…

Foto: flickr

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

2 comments

  1. Sa inteleg ca esti din judetul Neamt?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top