You are here: Home » Episoade » Despre animale și oameni
Despre animale și oameni

Despre animale și oameni

Unchiul meu avea o vorbă: ”animalu-i animal”. Acuma, să nu săriți să spuneți că a zis ceva evident și stupid, așa cum am crezut și eu inițial. De fapt, această frază cu aere de redundanță ascunde o mică filosofie, și anume faptul că animalul este un animal. Hmm. Dar mai bine să vă zic pățania.

Eram în vizită, cu tot cu pisica din dotare, la cineva care are motan. Desigur, nu era chip ca cele două feline să se înțeleagă – drept să zic, a mea îl scuipa și-l fugărea de creștea inima în mine când Albastrul se ascundea sub pat și plângea acolo. Eheee, ce distracție! Individul ăsta, pussy în accepțiunea noastră, este cel mai laș și antipatic motan (sper să nu citească sau să afle persoanele care-l iubesc 😀 ): obraznic, prea energic, ex-distrugător de orice în tinerețea sa, docil numai sedat, și mai fricos decât un iepure de câmp în sezonul de vânătoare, etc. A mea e ca o jucărie: o așez unde-mi poftește inima și stă (cât consideră ea că sunt atentă, după care se mută unde-i place), o prind de după ceafă când vreau să o ridic de undeva (știu că nu o doare, și oricum nu stau să mă rog în genunchi să vină la mine), pot s-o pun în jurul gâtului ca etolă și să mă plimb cu ea prin casă, iar Alfa-Omul-Meu o ține cu o mână de labele din față și cu alta de labele din spate și o ”folosește” ca mitralieră sau aruncător de grenade, în funcție de partea corpului îndreptată spre țintă. Mă rog, sună ca și când ar trebui să vă sesizați să chemați Protecția Animalelor, dar jur că nu e cazul, ne distrăm inofensiv. Am zis toate astea ca să înțelegeți diferențele fundamentale între cele două creaturi din aceeași clasă sau încrengătură sau cum se mai numește. Uatevă.

La ultima întâlnire dintre cele două feline, luptele au fost scurte și clare: Mufi l-a scuipat și articulat de i-a sunat apa-n cap, Albastru a plâns pe sub pat după care s-a mai întors pentru încă o rundă. Cât poți să iei caftai până pricepi că n-ai nici o șansă? Acum că amândoi sunt asexuali și asexuați, nu mai înțeleg ce se întâmplă și ce mai au de împărțit, dar nici nu mă agit: Mufeta e în siguranță, și știe prea bine să-și poarte singură de grijă. Așadar: la vremea aia, Muf îl ardea pe Albastru de-l asculta cu urechea, el tot revenea pe câmpul de bătălie deși era clar că n-are nici șanse, nici momițe (atunci era metaforic, acum e și anatomic). Și cum se fugăreau ei odată, eu am prins-o pe Muf și am ținut-o la piept, iar ea, după ce a mai scuipat de la înălțime în direcția mișelului, aruncă o lăbuță cu tot cu ghearele aferente spre bărbia mea. Am avut și eu reflexe de felină și m-am ferit, dar a fost o situație la limită. Și aici, dragii mei, ajungem la sensul primului paragraf: animalul e animal. Nu contează că ea mă cunoaște și că știe că o iubesc și mai ales că-i dau de mâncare (numai la mine vine și cerșește, Alfa nu e demn de atenția ei, aparent ), nu contează că eu o salvasem sau că îi ofeream protecție în brațele mele, instinctul a fost cel care i-a dictat comportamentul.

Deci: animalu-i animal. 🙂

N-am terminat încă, n-ați scăpat. Să vă mai zic de Albastru și de faptul că e … animal (dooooh). ”Mama” lui, adică nu cea care i-a dat viață ci cea care îl ține-n viață … și în casă, este prea (cum să zic să fiu finuță?) … nu este suficient de severă! În primul rând, pisica este un animal și trebuie tratată ca atare: nu are voie să se bage chiar pe oriunde, nu are voie să facă orice vrea, nu trebuie să mănânce orice chestie care-i face poftă. Cel puțin eu așa o tratez pe a mea: când greșește și aproape-strică ceva (întotdeauna un obiect scump, cele ieftine nu prezintă interes), este pedepsită. Când miaună la prima oră, este ignorată (și așa am învățat-o mai demult, iar acum nu ne trezește niciodată – așteaptă să deschidem ochii și abia după aceea începe milogeala). Când salivează pe lângă cușcușul meu sau uatevă mai mănânc, este trimisă la plimbare. O certam – a se citi ”alungam” – când se suia pe masa din bucătărie, în rarele ocazii când îi permiteam accesul, iar acum face asta extrem de rar, numai atunci când îi este foame și eu insist să o fac să aștepte (dieta, nah…). Nu am privit-o ca pe un copil. Eheeee, cu Albastrul situația stă complet invers: el are voie oriunde poftește, nu contează dacă sparge sau strică ceva. El este cel mai important – nu contează unde este și ce face ”mama” lui … dacă motanul a mieunat, repede merge să vadă ce are. Eu mă distrez teribil atunci când stau mai mult la bucătărie și Muf, evident supărată că e lăsată singură, se aruncă pe geamul (mare) de la ușă, poate-poate o las înăuntru. Poate pare a fi dovadă de cruzime, dar știm cu toții că e imposibil să faci ceva atunci când te încurcă o pisică – dacă deschid frigiderul, se bagă înauntru, dacă tai niște cașcaval vrea să-l miroase, dacă beau o cafea mă gâdilă de la opt-urile pe care le face între picioarele mele, dacă spăl vase vrea să mă ajute. Etc. Și atunci, pentru că animalu-i animal, o las să ”plângă” după ușă și mă joc cu ea imediat ce termin treaba.

N-am înțeles niciodată oamenii care lasă animalele să li se suie în cap.

Mai zic ceva și gata! Stăteam de vorbă eu și Alfa cu ”mama” și cu ”tatăl” motanului Albastru. Subiectul: felinele din dotare. Și ei doi, plini de zgârieturi pe mâini și pe picioare, îmi tot ziceau ce cuminte e ăla micu. Păi, a mea! e cuminte, că nici nu se cunoaște că am pisică – în casă nimic nu e stricat, ros, distrus, iar eu nu am semne pe corp cum că aș fi fost atacată. Daaaaa, dar stai să vezi că e vina lor, fiindcă motanul nu vrea să se joace și ei insistă. La care eu am zis o frază care le-a zguduit lumea din temelii, și mai-mai că că nu le venea să mă creadă: ”dacă Mufi nu vrea să se joace, nu mă duc la ea; în general interacționăm când poftește dumneaei, nu caut să o bag în seamă.”

Humanz… Catz…                                                                                                                                                                                                                                                        Sursă foto antet

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

4 comments

  1. Oamenii au tendinta sa proiecteze uneori anumite ide si senstimente si chiar opinii pe care le au ei insisi despre lume si asupra animalelor din jur de interes pt ei, inclusiv pana la a inzestra acele animale cu anumite capacitatii sau chiar calitati proprii omului, sau chiar “superioare omului”, posibil chiar zeiesti, si asta de dinainte de dl La Fontaine, sau chiar Esop. Pe de alta parte se pare ca aleg pt asa ceva niste animale ale caror caracteristici si comportament chiar ca nu are nici in clin nici in maneca cu omul, si care nicimacar nu sunt prietene asa omului in mod special, sau posibil prietene ale omului, de ex pisica, cobra, ursul, etc, desigur vaca indienilor facand o exceptie, insa pana si aia, chiar daca e domestica, tot nu prea seamana a sa cu omul si traiieste in lumea ei, adica eu nu prea vad o vaca sau un bou, nici macar o oaie sau o capra, comunicand cu un om in acelasi fel ca si cum ar putea comunica un cal sau un caine sau chiar un orangutan sau gorila adica. Adica am impresia ca oamenii nu pot diviniza animalele cu care pot comunic asa mai usor. Iar cand divinizezi, desigur ca rasfeti si pierzi si simtul proportiei, mai ales daca esti declarat ateu, ca daac esti credincios se presupune ca ai un oarecare resppeect asa faat de idolul adorat, dar daca esti ateu, il divinizezi in prostie, si il lasi sa ti se suie in cap, il tratezi ca pe un copil unic cum ai zis tu ca dl Goe, etc.

    • Să știi că nu sunt total de-acord cu tine. Eu cred că există comunicare cu fiecare animal, indiferent dacă e pisică sau cal. Pentru că limbajul nu este același, comunicarea se produce la alt nivel, motiv pentru care în unele cazuri e mai ușor de interpretat decât în altele.
      Pisicile au o fire mai egoistă, însă eu cred că recepționează mult mai bine emoțiile oamenilor decât câinii, care urmăresc să facă pe plac, și care învață mecanic niște trucuri. Nu spun că o pisică e mai bună decât un câine – dacă aș fi avut casă cu o curte aferentă, aș fi optat pentru patrupedul mai ușor de dresat, dar asta nu înseamnă că unul e mai bun decât celălalt.

  2. Curajosi sau fricosi, omul si animalul simt slabiciunea cuiva fata de ei si o exploateaza instinctiv. Stiu ca nu vor fi pedepsiti asa ca nu depun nici un efort sa se gandeasca daca este bine sau rau.

    • Asa e. Pisicile sunt maestre in explorarea slabiciunilor.
      Dupa cum ziceam, a mea atenteaza numai la chestii scumpe sau importante pentru mine. Santajista.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top