You are here: Home » Episoade » Interviu ratat de angajatorul inept și inapt
Interviu ratat de angajatorul inept și inapt

Interviu ratat de angajatorul inept și inapt

Ca orice om în căutare de job, am fost la interviuri. Aș vrea să pot povesti *tot* ce m-a deranjat sau m-a bucurat, dar cum acesta e  un spațiu public, la care are oricine acces, mă limitez la lucrurile esențiale și la mesajele care se pot citi printre rânduri.

Cel mai groaznic interviu a fost mai demult (am lăsat să treacă o perioadă de timp, o să vedeți de ce), la o firmă mică, dar cu impresii de mare companie, chiar corporație-n capul lor. Birourile constau în două apartamente de bloc, dar aerele de mare sediu nu lipseau. V-ați prins că e vorba despre câțiva troglodiți care, ce-i drept, puteau și reușeau (într-o primă fază, cel puțin) să lase altora o părere pozitivă, deși falsă. Numărul de angajați era în jur de 10. Hai să zicem 15, cu indulgență și anexe (gen tipul cu livrările). Din nefericire, nu am studiat prea bine înainte să aplic, eram într-o frenezie. La marea extragere, adică atunci când am fost sunată, cercetând superficial cu prietenul meu google, am concluzionat că oamenii nu-s, totuși, de lepădat, și am fost la un prim interviu. Toate bune și frumoase – adică a decurs lin, și jobul chiar semăna bine cu ce știam și-mi plăcea să fac. Postul era de project manager, ceea ce mi-a gâdilit orgoliul, recunosc eu cu rușine.

Am fost chemată și la o a doua întrevedere, la care am ajuns mai devreme decât trebuia, adică odată cu o altă candidată, care a intrat înaintea mea. Părea foarte familiară cu individa cu care purtasem o discuție în prealabil, în sensul în care fraza ”știi pe unde locuiesc eu” a fost utilizată în primele 2 minute de la salut. Eu deja concluzionasem că postul e aranjat, și m-am relaxat de tot, că oricum n-aveam nimic de pierdut. După jumătate de oră, a venit un individ la mine, am dat mâna, deși nu s-a recomandat (sau cel puțin n-am reținut eu sau n-am auzit) și m-a condus în biroul unde urma să stăm de vorbă. Repet: habar n-aveam cine este și care-i rolul lui, și am aflat în urma unei convorbiri telefonice ulterioare că era un manager. Și tipul ăsta începe să mă întrebe, în mod abuziv și repetat, dacă m-am mai gândit la ei – adică la firmă. Am fost sinceră și le-am zis că nu prea mi-au monopolizat gândurile – fiindcă oricum nu eram foarte convinsă că asta e ceea ce caut. Au urmat o serie de întrebări cretine și care nu mi-au mai fost adresate de nimeni (dar, totuși, în apărarea lor, țin să spun că restul companiilor mari la care am fost au departament de HR și cunoștințe în acest domeniu): cât timp ai făcut până aici, de când porți ochelari, cu cine și unde locuiești, etc. Am rămas tablou, cum se zice, dar am încercat să-i ofer răspunsuri acolo unde era rezonabil.

Desigur, a venit și clasicul ”de ce te-ai mutat la București?”, pentru care am tot perfecționat răspunsurile de-a lungul timpului – adică am ajuns să spun adevărul gol-goluț, pe care înainte îl îmbrăcam în ce credeam eu că vor angajatorii să audă. Dar revin. M-a întrebat de ce-am plecat de la Iași. Practic, a insistat pe subiect într-un mod abuziv, tot schimbând frazele dar păstrând sensul. I-am tot zis eu una-alta, dar deja începuse cu ”Iașiul e un oraș mare, plin de oportunități”, etc. Mi-am ieșit din fire, dar n-am mai scos nici un cuvânt. Aș fi vrut să-i spun că București nu e orașul lui mă-sa, și că nu am venit să stau pe capul lui, așa că nu văd de ce-l deranjează faptul că am migrat. Să meargă el la Iași dacă-i place atât de mult. Și pun pariu că n-ar fi știut să-l arate pe hartă, însă vorbea de parcă am călătorit cu aceeași mașină până-n capitală. Dar mi-am mușcat limba.

Am discutat și despre trecutul meu profesional, și când le-am spus că informația ”x” se găsește în cv-ul meu, mi-au oferit replica nemaiauzită de mine ”aveți un cv tare stufos, n-am avut timp să-l studiem”. Mă rog, asta e o minciună și o exagerare din partea lor, dar n-ar fi atât de nefericită dacă ar fi de sine stătătoare. Nuuuuuu. S-au bătut apropouri în mai multe rânduri cu privire la facebook și la faptul că ei nu au nimic de ascuns, de unde am dedus că m-au căutat pe google și au remarcat faptul că profilul meu este privat. Poate mi-or fi găsit și blogul, eu parcă așa am simțit, dar pentru faza asta chiar n-am argumente, doar intuiția mea. Ăsta e motivul pentru care n-am povestit aici întâmplarea la momentul în care s-a petrecut. Păi bine că au avut timp să mă caute în spațiul virtual, dar să-mi cerceteze cv-ul, nu!

Sigur, sunt interviuri și mai urâte de atât, am auzit povești. Însă cel mai tare m-a deranjat când, povestindu-i cum mă comport eu într-o anumită situație (mă întrebase, nu de alta) m-a întrerupt pentru ”așa faci și cu băieții?”. Am fost politicoasă și i-am argumentat cum nu văd eu relevanța în context, și cum nu se cade, dar nu m-a luat în serios. Ba chiar a râs.

Am plecat de-acolo un pachet de nervi. Desigur, a negociat și salariul, în minus, pentru că i s-a părut că merge treaba. Am acceptat cu jumătate de gură, convinsă fiind că jobul nu e al meu – mi se confirmase asta, în capul meu, atunci când gagica dinaintea mea a zis ”te pup” la plecare, formulă pe care eu nu o utilizez în contextul de care povestim.

Am fost sunată peste vreo trei zile, să mă prezint la job, aparent câștigasem preselecția. După ce mi-a trecut șocul impactului cu vestea neașteptată, n-am putut să nu mă revolt în casca duduii care mă sunase și pe care n-am văzut-o (ea probabil era de la celălalt sediu apartament), spunând că am fost jignită de întrebările personale care mi s-au adresat. Ea, care -repet- nu fusese de față la interviu, a motivat cu faptul că firma este preocupată de bunăstarea angajaților, și întrebările legate de chirie și alte asemenea sunt pentru evaluarea gradului de confort. Ei, căcat! (scuzați expresia, dar circumstanțele cer așa cuvinte). Gradul de confort e asigurat de suma aia minimă pe care am menționat-o atunci când m-au întrebat de așteptările salariale. Dacă le pasă de bunăstarea mea, să-mi dea cât le-am cerut, nu să negocieze cu mine gradul meu de prosperitate și să evalueze ei de cât am nevoie, nu? Femeia asta n-avea nici o vină, o luasem cam ca din oală, dar a zis că pot să plec oricând în perioada de probă, dacă nu-mi place. Am zis ”fie”, mai mult în scârbă și din lipsă de ocupație. Peste încă două ore m-a sunat și mi-a zis că a discutat cu managementul, și că aparent nu mi s-au adresat întrebări personale, în opinia lor. N-am văzut sensul detalierii și exemplificării, așa că am lăsat-o să abereze despre cum ”ei și-ar dori un candidat care să înceapă cu dreptul” și cum eu eram deja indignată, piciorul meu stâng din start le trecuse pragul – numai că, din nefericire, nu atinsese nici un nenorocit de posterior antipatic. Deși vai! ce-ar fi meritat-o!

Ieri, adică la o bună bucată de vreme după ce am și uitat parțial povestea de mai sus, primesc un email de la ei, din partea unei alte doamne sau domnișoare de la ei, ceea ce mi-a servit ca o actualizare a memoriei + un impuls de-a-mi împărtăși opiniile:

Ne cerem scuze ca procesul de recrutare a durat atat de mult, dar am avut de procesat multe CV-uri. (…) Din pǎcate, am fost nevoiţi sǎ ne îndreptǎm atenţia doar spre acele CV-uri care îndeplinesc cerinţele de calificare şi experienţǎ cerute pentru postul anunţat. (…) Vom pǎstra CV-ul dv. în baza noastră de date, iar la organizarea următorului concurs vă vom contacta cu prioritate. Vǎ mulţumim încă o datǎ pentru interesul acordat instituţiei noastre.

Poftim? N-am îndeplinit cerințele?! I-am răspuns rapid, am lămurit-o cu privire la derularea evenimentelor (numele femeii nu-mi era cunoscut, deci o fi fost vreo proaspătă achiziție), rugându-o, într-un mod diplomatic, să mă scoată din ecuație. Am vrut să le transmit să mă contacteze când o face plopu’ pere, dar m-am abținut.

Dacă unul care are creierul cât o nucă, pe care mai patinează și musca de neted ce-i, crede că blogul ăsta sau pagina de FB sunt eu, și, în plus, își bazează evaluarea pe asta, eu una nu pot decât să mă bucur c-am scăpat! Mare-i grădina…

Și chiar m-am bucurat atât de tare că am scăpat de ei, încât mi s-a luat o piatră de pe inimă și altfel am pornit la drum, în căutările mele ulterioare. Ba chiar am avut noroc de o persoană drăguță care mi-a făcut legătură cu o firmă de recrutări, ceea ce este un plus. Îmi pare bine, pe de-o parte, că s-a întâmplat aventura de mai sus, fiindcă după ”rău” vine întotdeauna ”bine”, ceea ce s-a și dovedit. Dar deja vorbim de firme serioase, care te fac să te simți ca un om atunci când le calci pragul, care te respectă și care sunt interesați de ceea ce știi să faci, nu de viața personală, profilul de fb și blog. Mi-a făcut plăcere să discut cu reprezentanți HR care știu ce vor, și care se folosesc de metode profesioniste pentru evaluarea candidaților, într-o manieră decentă și cu bun simț.

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

16 comments

  1. Mda, o companie de asemenea nivel trebuie sa aiba o baza de date stufoasa. De ce? Pentru ca “da bine” la C.V.-ul lor. 🙂

    • Mai-mai ca era sa le spun numele, macar altii sa se fereasca daca eu n-am fost avertizata. Adica sa iasa ceva bun si din asta, nu? 🙂

  2. Mai dar tu de ce nu l-ai intrebat cati cm ii masoara barbatia? 😀 Si daca are sigur-sigur si incontestabil doua oua. Desigur n-ar fi frumos sa nu-ti spuna ce culoare are la fir acolo. Ca vorba aceea poate vrei sa stii si tu daca viitorii colegi sunt suficient de barbati sa asigure un viitor companiei :D.

    • Nici in ruptul capului n-as fi vrut sa aflu chestii asa de intime despre el. Ba mai mult, as vrea sa fac un tratament sa uit tot ceea ce am aflat in scurta intrevedere.

  3. De cand nu am mai citit ce ai postat si nu am mai intrat pe bloguri (inclusiv pe al meu care este intr-o stare de depresie de pe urma abandonului :)) ) vad ca s-au intamplat multe pe aici.
    Nu am stiut ca te-ai mutat in Bucuresti su ca ai de gand. De cand esti in Bucuresti?

  4. Eu am fost intrebat la mai toate joburile pe unde am fost de ce locuiesc acolo in locul respectv ! Ma rog, toti par destul de uluiti cand le spun ca sunt din Bucuresti oricum, asa ca ii las sa se reculeaga, si sa ma intrebe ce vor, dar ajunsesem la un moment dat asa sa ma simt vinovat ca nu semna poate cu un bucurestean, sau ceva de genul asta, si nu-mi dadeam seama ce ar fi trebuit sa fac astfel incat sa nu mai stranesct= atat confuzie si nedumerire peste tot. Cel mai bine ma inteleg cu cei care habar nu au ce e Bucurestiul, care nu au auzit nici de Budapesta, nici macar de Bulgaria care se afla intre Romania si Grecia. Multi nordici, de exemplu, habar nu au ca la sud de Polonia mai exista alte tari decat Italia sau Grecia…mai nimeni nu stie despre Ungaria in Scandinavia, de exemplu…de Romania macar au mai auzit unii cu ocazia tiganilor, insa nici aia nu sunt prea siguri ca acei tigani sunt din Romania sau asa dintr-o zona vaga a nimanui de undeva asa nedefinit, poate o padure sau un deal care se poate afla intre Polonia si Grecia, de exemplu ! Unii nici nu au auzit de tigani, adica pt ei tigani sau turci cam tot aia e, sunt asa niste oameni care nu sunt nici nordici, nici nemti, nici francezi, nici sudici, (adica greci, italieni sau sanioli…pe portughezi nu-i tine nimeni minte din pacate, si eu uit aproape mereu de ei…daramite de monegasci, cui naiba ii pasa de monegasci, numai eu ce mai aduc vorba din cand in cand pe cate un blog de printul Albert, de exemplu….). Eu cu astia, care sunt la fel de pe dinafara despre romani tot asa cum sunt si eu fata de monegasci, cu astia eu ma inteleg cel mai bine la orice job interviu !! Pt ca suntem ambii egal de ignoranti, si ma simt asa in acelasi plan cu interviewatorul, plus si el se simte asa ca un elev prins cu lectia neinvatata, si asta de obicei il mai modereaza din agresivitate, (desigur daca e un om cat decat serios, ca daca e un delincvent, ala nu se va simti vinovat ca nu stie unde e Bucurestiul sau ca a uitat sa mentioneze Portugalia.)

    • Daca m-ar intreba doar de unde sunt, ar mai fi o treaba! Le-as spune de Roman, chiar daca e un orasel mic de care n-au auzit, si as fi mandra de asta. Dar inteleg si rostul intrebarii lor, numai ca in cazul de fata alta era problema.
      Mi-a placut cum ai zis ca faptul ca n-au habar le modereaza din agresivitate.

      • Mda, mi-am reviziut asta mai nuantat oarecum, cred ca le mai poate modera din agresivitatea publica profesionala, insa e posibil sa le-o sporeasca pe cea de acasa de la ei din privat catre membrii mai vulnerabili ai familiei lor, si, desi in multe cazuri asta poate fi bine in caz ca pot sa si-o “sublimeze” prin sex cu consortul/consoarta, asta ducand la cresterea fericirii personale alteori chiar si la cresterea natalitatii, ambii factori find pozitivi pt economia nationala, insa in alte cazuri poate duce si la cresterea violentei domestice, daca exista probleme de cuplu sau mai ales daca nu pot performa adecvat sexual acasa, asa cum ar zice Vladen probabil, deci terebuie sa fim atenti sa nu ii facem pe altii sa se simta asa cam prosti prea des, ca e posibil sa contribuim la cresterea violentei domestice. Cel mai bine ar fi,

        a) sa restrangem activitatea noastra de a merge la job interview-uri mai des de 2 ori pe an, si totodata

        b) sa incercam sa fim mai moderati in activitatile noastre educative fata de altii, inclusiv prin blogging sau comentarii pe bloguri, dintr–o pozitie asa mai autoritara de ex mai de nivel Manuel Barroso, sau ala care o fi sef la UE in clipa asta si face observatii scolarilor UE mai corigenti, pt ca numai asa vom putea contribui pozitiv la bunastarea societatii romane mai largi.

        (Ma rog, aceste atentionari sunt pertinente mai mult mie, pt ca eu sunt ala care o iau razna uneori cu pedantismul, si cu citatele din Wikipedia, si nu doresc sa contribui la cresterea violentei domestic in Romania, ca doar asta e parametru urmarit si de Dept de Stat, unde Romania a luat nota cam mica la ultima verificare. Acum sunt chiar ff ingrijorat deoarece am inceput sa scriu pe blog un articol de tip educativ despre literatura nordica, si ma gandesc ca mai bine faceam Leapsa consumerista propusa de Vladen decat aceste articole educative…).

        • Ce dragut din partea ta ca-ti aduci contributia la diminuarea violentei domestice intr-un mod atat de academic. Wikipedia. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top