You are here: Home » Personal » Reperul interior, la limita andurantei

Reperul interior, la limita andurantei

Am invatat de-a lungul timpului, in urma unor revelatii dureros de utile, ca nu-mi pot niciodata intoarce spatele mie insami; ca ceea ce sunt eu cu adevarat nu va sta niciodata sub nenumarate straturi de bunavointa mimata, intelegere silita, acceptare educata, speranta falsa sau modestie incorsetata; ca oricat as incerca sa ma prefac, mai devreme sau mai tarziu rabufnesc intr-o criza de furie si ciuda fata de ce-am devenit, iar asta ma aduce de fiecare data pe adevaratul meu drum.

Bineinteles ca, in dorinta mea explicabila (dar nu acum, din motive de spatiu si timp) de a fi pe placul celor de langa mine, am incercat sa modific si sa curbez fibre ale personalitatii mele, conceptii de baza si concluzii trase dupa atata amar de dat cu capul de pragul de sus, si de pereti; am incercat sa colorez altfel trasaturile mele temperamentale, sa invat sa respir in sincron cu alte suflete ne-pereche. Aceasta strategie nu mi-a fost niciodata de folos; nu am reusit sa supravietuiesc decat prea putin in noua mea “piele”, nu am putut sa-mi tin prea mult respiratia sub valuri de compromisuri si taceri care spuneau multe, pe un ton raspicat, in cosul pieptului meu. Am revenit intotdeauna la ceea ce sunt de fapt, dar nu inainte de o criza in care i-am respins, la randul meu, pe toti cei care ma respingeau si ei (ba ca nu eram destul de frumoasa – si ma straduiam sa zambesc mai bine; ba ca nu eram destul de slaba – si traiam vreo doua zile doar cu niste cafele amarate; ba ca nu eram deloc intelegatoare – si-mi inghiteam cuvintele atunci cand aveam pareri personale si mai ales diferite, etc).

Am invatat, atunci cand am ramas mai singura ca niciodata, ca nu pot sa ma dezic de ceea ce sunt cu adevarat. Ca daca asta inseamna ca voi merge singura pe drumul meu, fie el bun sau nu (din irelevantul punct de vedere al societatii), imi asum riscul. Ca oricat as incerca, nu pot sa renunt la lucrurile care ma fac sa fiu Anamaria. Si ca, din pacate, imi aleg prietenii sau cunoscutii din cei care nu ma accepta asa cum sunt, ca sa invat eu insami sa ma iubesc cu adevarat. Imi creez singura circumstante pentru razvratirea impotriva a ceea ce vor altii sa fiu.

Cu tot zbuciumul acesta aparent zadarnic, am gasit in sufletul meu farul care sa ma calauzeasca din ce in ce mai departe de regulile societatii si de rigorile uniformizarii. Poate sunt un rebel fara cauza, dar ce-ar fi atat de rau in asta? Si ce daca nu sunt sociabila? Si ce daca sunt egoista? Si ce daca am toane si mofturi care forteaza limita rabdarii tuturor? Si ce ?!?!? Sa ridice piatra cei perfecti!

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

27 comments

  1. Daca este asa cum scrii, atunci nu ești un rebel fără cauza, ci unul care se razvrateste in numele celei mai îndrituite cauze. Succes pe calea aleasa!

  2. A nu accepta anumite reguli ale societatii nu inseamna ca nu esti sociabila. Eu zic ca tu esti o fiinta sociabila, chiar daca nu esti de acord cu societatea care nu te accepta asa cum esti. Cum sa fii de acord cu cineva care din start zice ca nu e bine cum esti? Dar asta nu inseamna ca nu esti sociabila, ci poate doar ca inca n-ai gasit societatea potrivita.

    • Desigur ca nu pot socializa cu cei care spun ca sunt “defecta”. Dar faptul ca sunt atat de putini cei care ma accepta asa cum sunt, ma forteaza sa ma intreb daca nu cumva am innebunit sau, vorba ta, daca n-am gresit (intamplator?) societatea. 🙂
      Cand atat de multi spun in cor acelasi lucru, incep sa-l aud si cand raman singura. Si cu toate ca ei ma pot convinge la nivel rational, emotional ma razvratesc fara exceptie.

  3. alege cum vrei tu, sa mergi, sau sa alergi pe drumul tau, ales de tine.
    ca-n bancul ala cu bula, unde la scoala invatatoarea-i zice: bula conjuga verbul a merge! si bula: eu merg, tu mergi,…
    la care invatatoarea: mai repede!
    bula: el alearga, ea alearga…
    saptamana faina! 🙂

  4. Mă regăsesc 100% în aceste rânduri….

  5. Cred ca ar trebui, inainte de toate, sa te placi tu, asa cum esti! Sa te poti iubi pe tine insati!
    Apoi ar trebui sa-i intrebi pe cei ce i-ti neaga personalitatea, daca ei se simt bine in pielea lor! S-ar putea sa fii surprinsa de raspunsul lor!

    • Desigur ca intai si-ntai trebuie sa ma accept si sa ma iubesc pe mine insami. Asta stiu, dar n-am inteles inca in totalitate (cu sufletul). Pe altii, totusi, n-o sa-i intreb: demonii mei imi sunt suficienti 🙂 ; nu trebuie sa indur orgoliile si aerele de superioritate ale celor ce ma judeca, de cele mai multe ori fara sa stie prea multe despre mine.

  6. Sufletul pricepe mai repede, cel ce intelege mai greu este ego-ul.
    Ar trebui sa-i intrebi, pentru ca ceea ce-ti reprosaza ei nu reprezinta decat motivarea propriilor lor comoditati in a te intelege si accepta asa cum esti! Le este mai usor sa-ti aduca reprosuri, decat sa-si modifice propriile tipare de gandire, in care sunt incorsetati.

  7. Nimic nu este intamplator!
    Dupa ultimul comentariu, am primit acestea pe mail. Parca sunt pentru tine!

    http://www.youtube.com/watch?v=y99ooO_Ze3I&feature=youtu.be
    un film deosebit
    *****************************************

    O maximă de viaţă: Eşti tratat de ceilalţi aşa cum îi înveţi tu să te trateze.”

    “Încetează să trăieşti ca şi cum ai face o repetiţie. Trăieşte ziua aceasta ca şi cum ar fi ultima. Trecutul este dus şi îngropat. Viitorul nu este garantat.”

    “Oamenii prietenoşi trăiesc într-o lume prietenoasă. Oamenii duşmănoşi trăiesc într-o lume duşmănoasă. Aceeaşi lume, de altfel.”

    “Nu pot să controlez mereu ce se petrece în exterior, dar pot mereu să controlez ce se petrece în interior.”

    “Modul în care te tratează ceilalţi reprezintă karma lor. Modul în care reacţionezi tu reprezintă karma ta.”

    “Libertatea înseamnă că nimic nu te împiedică să trăieşti aşa cum alegi s-o faci. Orice altceva reprezintă o formă de sclavie.”

    “Starea conflictuală nu poate continua fără participarea ta.”

    “Ai putea să începi să te consideri un suflet cu trup, mai degrabă decât un trup cu suflet.”

    “Poţi să te simţi mizerabil. Sau poţi să-ţi cauţi un scop. Asta va fi mereu alegerea ta.”

    “Abundenţa nu este ceva ce dobândim. Este ceva la care ne acordăm frecvenţa.”

  8. Sa stii ca si eu m-am luptat cu aceste intrebari, mai ales ca la mine personal s-au pus, cred, mai cu pregnanta deoarece eu sunt si copil unic si nu am avut experienta de a interactiona ff indeaproape cu alti semeni de varste apropiate cu a mea, iar relatiile mele cu diversi prieteni sau colegi de scoala au fost relativ putine, eu nefacand niciodat parte dintr-un anume grup (gasca) decat la mod destul de superficial, adica nu cu mare investitie de impartasire sau incredere reciproca in sensul in care m-as fi putut eu modela dupa ei la varste mai mici, plus sunt chiar narcisist, (desi cred ca doar la nivel de exagerat al normalului unui copil privilegiat si rasfatat, chiar nu cred ca sunt un narcisist cu adevarat patologic, (deoarece mie nu mi s-a intamplat niciodata sa ajung la furie reala daca m-am simtit respins sau abandonat, sau daca nu mi s-a ascultat si glasul/parerea mea personala, sau, in mod mai concret, daca mi s-au luat direct jucariile din mana…eu eram asa de ahtiat sa ma joc cu alti copii, ca chiar doream sa impart jucariile mele cu ei, plus ca o baraiam pe mama la cap ca vreau frate sau sora, si si dupa ce mi-a devenit clar ca era serioasa si nu o sa-mi faca pe plac, am barait-o si pe ea si pe tata, ca vreau catel…ca si cum ar putea fi echivalent ! si ca si cum as fi fost eu cu adevarat in stare sa fiu indeajuns de constiincios sa ingrijesc un catel…bine ca n-am avut, ca probabil il lasam sa moara de foame, si il mai aveam pe constiinta si pe asta !)

    Am ajuns la concluzia ca:

    1. daca ti se intampla intr-o relatie interpersonala ca cineva sa te forteze sa te modelezi dupa conformatiile/specificatiile lui destul de rigide si care nu par a lua in seama asa macar la nivel realist de posibila cunoastere reciproca de om nici macar 25 % din cine esti tu asa ca esenta, atunci este vorba probabil de o relatie abuziva si exploatativa si ea trebuie intrerupta pt ca este nociva si daunatoare si e si irezolvabila, oricat de pliabil sau doritor maleabil ai fi din fire, sau chiar daca esti inca in formare ca personalitate de om cat de cat adult, cam pana la max 25 de ani;

    2. daca asa ceva se intampla din partea parintilor cat esti mic si in formare, pozitia de principiu este ca in general parintii iti vor binele, si cazurile de parinti real nocivi sunt in mod realist destul de rare, dar, in mod realist, se vor ridica probleme in legatura cu asta, cred, la probabil toata lumea in timpul adolescentei, pt ca atunci fiecare doreste sa isi marcheze propria lui identitate de om, si parintii resimt asta ca o perioada potential periculoasa pt chiar copilul lor, si intr-un fel cam au dreptate sa isi cam doreasca sa mentina si ei controlul cat pot; desigur mai toti adolescentii din lume vor trece printr-o perioada de facut ce-i taie capul pe ei, care e perfect naturala; problema e la nivel de consecinte, ca daca se lasa cu consecinte mai semnificative negative ale pot marca un om si dincolo de adolescenta si mai ales in felul in care acest om isi va alcatui alte realtii mai tarziu, si cum va sti sa negocieze asta de pe o pozitie de egal cu alti oameni sau oarecum usor incompetent si nesigur; (eu cam stiu despre incompetenta pt ca eu personal sunt intarziat si pe faza asta de facut realtii cu alti oameni de varsta mea si pe de o parte vreau sa ma optimizez, dar pe de alta sunt extra prudent); uneori intre parinte si copil pot interveni si chestii de nivel posibil ilogic/irational, mai ales legate de independenta dezvoltarii sexualitatii, si in Romania, unde in general exista inca probleme destul de mari re educatie sexuala si in general cunostintele sau inclinatia pedagogica din partea parintilor catre copii re asa ceva sunt/par a fi cam scazute fata de cam cat “ar trebui”, (zic si eu asa cam grosso modo, desigur), sa fie pe sec XXI intr-o tara totusi cultural europeeana, mai ales pe zonele rurale, plus in zonele cu network de suport etic si competent scazut pt asa ceva, (adica nici macar la scoala), atunci se pot ridica probleme si mai mari, plus reactii de alegeri de luat decizii total aiurea din partea adolescentului, care devine astfel si mai usor exploatabil de altii din jur care pot fi interesati sa il exploateze, uneori cu consecinte destul de real neplacute pe termen mai lung;

    3. daca asa ceva intervine in relatiile de la serviciu, aici depinde cam de motivatia fiecaruia de a dori sa fie educat/modelat cf nevoi firma si cat sa se lase modelat/educat profesional si politic de o anumita firma, desigur depinde si de competentele educative ale acestei firme fata de niste oameni de varsta adulta tanara, unii sunt mai experti, altii sunt mai brutali. E mai complicat de a determina daca e vorba de posibil abuz profesional, exista standarde pe industrie, si in mod normal, fiecare firma ar trebui sa aiba un oficiu de asistenta personal, ca sa poata sa indrume un angajat care ar putea ridica acest fel de intrebari re cerinte exagerate sau aparent absurde re conformism comportamental cf unor rigori dificil suportabile sau cauzatoare de stress real la nivel ca par a fi impotriva firii omului acelui angajat.

    Chiar eu observ acum, si chiar a fost neintentionat, ca cuvantul cheie in ce am scris eu pare a fi “exploatarea”. Eu nu doresc sa descriu cumva un tablou sumbru cum ca destinul social omenesc ar fi cumva exploatarea omului de catre om, sau ca e cumva o “lege a junglei” care zice ca aia mai “tari” mereu exploateaza pe aia mai “slabi”, in nici un caz nu se poate pune problema de asa ceva la nivel generalizat in Romania, care e o tara totusi civilizata, si cu traditii de modestie, bun simt, si respect de om fata de om la nivel cultural destul de adanc. Tot asa nu cred ca se pune problema de exploatare in cazul unei relatii obisnuite parinte-copil obisnuita din Romania pe etnicitatile ne-romani, (ca acolo exista, recunoscut, probleme, desi nu la nivel generalizat, de posibila exploatare a copiilor de catre parintii lor proprii). Dar exista totusi un grad de exploatare sexuala in Romania, pe social, (dupa parerea mea), si e posibil sa existe si un grad de exploatare profesionala pe anumite industrii, (desi chiar nu cred ca asta e o problema ff deosebita in Romania, dincolo poate de, pe alocuri, posibila atmosfera neplacuta de loc de munca, dar astea se gasesc peste tot), la niveluri poate nu chiar asa de permisibile pe sec XXI in UE, e si o chestie mai de cultura mai traditionala si balcanica, chestiile astea nu se schimba prea usor, in nici un caz nu cred ca ar fi recomandabila o educatie fortata in legatura cu asta, (chiar daca vor mai exista generatii de persoane care vor mai suferi asa din loc in loc), o sa inceapa sa se vorbeasca despre asa ceva poate mai mult in anii viitori, se va imbunatati si educatia si network-ul de suport din scoli despre asta.

    1. Sorry pt faptul ca nu stiu se ma exprim concis, eu am scris sincer, si chiar nu ma asteptam sa iasa in fata atat de pregnant cuvantul “exploatare”, care mie personal pe lb romana mi se pare un cuvant usor desuet-literar parca, reminiscent oarecum de anii sec XIX ai exploatarii “proletariatului” descris in literatura franceza de Zola, etc, insa e un cuvant care se foloseste la nivel destul de real concret jurnalistic si juridic destul de frecvent si in lb engleza, care e mai universala azi pe Internet.

    2. Sorry, de asemenea ca a iesit ca o ora de invatamant social-politic, ca poate ca tu aveai nevoie de altceva, nu de salt asa de generalizator, (poate in sine nejustificat si incorect, deoarece eu nu am cunostinte reale sociologice, si am scris mai mult bazat pe simplele mele experiente, si ganduri, si ce-am mai citit asa pe net). Dar in o dsincer nu cred ca se poate oferi ceva mai concret deoarece efectiv nu a fost clar daca si tu poate amestecai sau extrapolai de la niste relatii interpersonale oficiale d eserviciu, sau amoroase, sau de prietenie, sau parinte-copil. Mie, citind textul tau, zau, mi-au trecut prin minte toate aceste posibilitati, de aia am simtit nevoia sa separ intr-un fel.

  9. Eu, constiincios, si, totodata, in pregatirea unei noi saptamani de lucru corporatist, am raspuns cu un eseu socio-politic, care mai bine ca a intrat la Spam, ca, recunosc, desi eu l-am scris, tot eu nu stiu daca as fi avut chef sa il mai vad in fata ochilor vreodata !

  10. De cate ori incercam sa ne purtam nu cum simtim ci asa cum credem noi ca altii asteapta sa ne purtam, sa gandim, sa actionam, in loc sa fim noi insine, de tot atatea ori vom fi nefericiti.Niciodata nu putem sa actionam astfel incat sa-i facem fericiti pe toti cei din jurul nostru. Oricat ar fi de ciudat, doar atunci cand suntem noi insine, fara constrangeri sufletesti impuse de altii, de abia atunci putem sa transmitem celorlalti cu adevarat emotiile, bucuriile, tristetile sau spaimele care ne bantuie si doar atunci putem fi cu adevarat intelesi si iubiti. Dar pentru asta iti trebuie curaj, curaj sa fii tu insuti intotdeauna. Uneori este ingrozitor de greu si cedarile lasa urme.

    • E un paradox, nu? Ca sa fim noi insine ne trebuie curaj… Cand asta ar trebui sa fie cel mai simplu si natural lucru. 🙂

      • pare simplu si natural sa ai curaj, cu toate acestea curajul nu este genetic, se sadeste in sufletul copilului odata cu primele invataminte care le primeste:sa aiba curaj sa mearga, sa aiba curaj sa vorbeasca, sa aiba curaj sa priveasca in jurul sau si sa cunoasca lumea, astfel incat mai tarziu sa aiba curaj sa infrunte viata, care merita pretuita cu tot ce are ea. Frumusete, durere, extaz si disperare deopotriva.

  11. SI mie imi place sa fiu eu insumi. De cate ori am facut altfel, n-a fost bine. M-ai inspirat, de fapt mi-ai adus aminte despre subiectul asta. O sa scriu si eu ceva similar, cu parerile mele, desigur 🙂

  12. Pai evident nu esti sociopata la cat te preocupa interactia cu amintita societate. Insusi faptul ca-ti faci atatea probleme legate te reglarea ta conform societatii/grupului in care te invarti arata ca esti extrem de preocupata de cum esti perceputa. Iar sociopatii n-au interesul asta. Eu cred ca vrei prea mult sa placi, iar starea de zen o sa o atingi numai cand o sa te doara fix in cot de parerea alorlalti (caz in care probabil ajungi sociopata :P). Genul asta de probleme cum ridici tu mai sus eu am intalnit doar la tipi care vor sa se integreze sau nu inteleg de ce nu sunt integrati. Tu esti tu, asta ai, cu asta defilezi. Ce conteaza este ce crezi tu despre tine si probabil inca o mana extrem de restransa de oameni. Faptul ca iti pui genul asta de intrebari mai degraba arata ca tu nu esti foarte multumita de tine. Sau in orice caz esti foarte nesigura ca iei deciziile corecte in ce te priveste. Pur si simplu nu mai cauta confirmari. Cum sublinia si Mircea, societatea iti poate da confirmari gresite. Simte-te bine fiindca traiesti o singura data. Nu-ti pierde timpul considerand prea mult cat te plac sau nu cei din jur. E nerelevant.

    • Nu stiam ca se pune problema daca sunt sau nu sociopata. 😀
      Nu-mi fac procese de constiinta, doar gandesc in cuvinte, pe blog. Cred ca orice om este preocupat de imaginea sa, intr-o mai mica sau mai mare masura. Si da! eu sunt cea care nu reuseste sa se integreze, care nu si-a gasit locul nicaieri. Poate e firesc sa-mi pun intrebari sau sa fiu usor nesigura. 🙂

  13. A avea curaj sa spui lumii ce gandesti si ce astepti de la cei din jurul tau, nu inseamna sa fi indiferent la sentimentele altora. Omul este fiinta gregara, asta inseamna ca are nevoie de alti indivizi ca sa poata sa se dezvolte, are nevoie sa interactioneze cu ceilalti membrii ai societatii din care face parte. Deci trebuie sa tina cont in permanenta de felul in care actiunile proprii sunt rec eptate de catre ceilalti (corect sau nu) si este afectat de parerea celorlati. Vorbim de doua lucruri diferite: unul este acela ca nu trebuie sa gresesti actionand in viata asa cum crezi ca se asteapta de la tine, fara sa incerci sa arati ce doresti tu cu adevarat si altul este sa treci peste orice si oricine pentru ati “trai” viata asa cum vrei. Uneori este foarte greu sa ne “gasim” locul in societate, sau ne ia ceva timp pana intalnim oameni care gandesc la fel ca noi oameni cu care imi place sa spun eu, mergem in acelasi pas. Dar, cu siguranta, la un moment dat ii vom intalni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top