You are here: Home » Nostalgic » Părinţi şi copii

Părinţi şi copii

În urma postării unui articol despre părinţi, pe feisbuc, am purtat o discuţie interesantă, deşi scurtă, cu o colegă de birou: mi-a mărturisit că a plâns dimineată citind rândurile scrise de Simona Catrina (aici).

Aş vrea să vorbesc despre cum consider că ar trebui să fie relaţiile între copii şi părinţi, dar sunt convinsa că voi ajunge să povestesc despre cazul meu particular; aşadar, mă văd nevoită să încep cu mine: relaţia mea cu ai mei a fost complexă şi neavantajoasă de ambele părţi (în privinţa comunicării). Nu ne-am înţeles niciodată, şi nu mă refer aici la “clasicele” dispute din adolescenţă, ci la o stare continuă de en garde, pentru că au existat nenumărate nemulţumiri in tabăra lor, cu privire la ceea ce sunt şi ceea ce fac. Tocmai din acest motiv am ajuns să-i mint în multe aspecte ale vieţii mele (inclusiv în privinţa alegerilor în materie de mâncare şi haine) doar pentru a evita discuţii care nu mi-ar fi făcut plăcere, şi care mi-ar fi complicat inutil existenţa.

Prima dată când i-am privit cu alţi ochi a fost atunci când m-am împrietenit la Roman cu L., mamă a doi copii proaspăt trecuţi de adolescenţă, şi care mi-a oferit o perspectivă nouă, obiectivă, asupra concepţiilor “celor mari”. Urmărind zbuciumul ei sufletesc, datorat alegerilor fetei (care şi mie mi se păreau cam absurde şi imature), am putut să privesc adolescenţa mea prin ochii părinţilor mei. Pe parcursul timpului, am întâlnit mai multe persoane care m-au ajutat să disec superficial mentalitatea taţilor şi mamelor. Ba chiar colega mea de birou, care a fost impresionată de articol, mi-a oferit o nouă perspectivă asupra educaţiei şi vremurilor, dar problema mea e departe de cea a copilului ei.

O mică schimbare reală s-a produs, totuşi, odată cu începutul relaţiei mele cu Alfa: el mi-a temperat pornirile şi m-a impulsionat să încerc să mi-i apropii pe ai mei, să mi-i fac prieteni. N-a mers cine ştie ce – în ciuda aparenţelor care sugerau o seminificativă îmbunătăţire, o aproape ireală pantă ascendentă – pentru că în ochii lor am rămas aceeaşi iresponsabilă ale cărei alegeri nu merită nici măcar luate în considerare, un copil care nu înţelege nimic din viaţă, etc.

N-am putut niciodată să înţeleg de ce există, în cazul majorităţii celor care îşi asumă responsabilitatea creşterii şi educării unui om, acest impuls aproape bolnăvicios de a-i controla viaţa şi alegerile. De ce există oameni care nu-şi strâng copiii în braţe, care nu le spun cât de mult înseamnă pentru ei, care nu-i lasă sa-şi manifeste personalitatea, care îi forţează să facă lucruri ce nu le stau în fire, care consideră că e de preferat să fii temut decât respectat şi iubit, care se tem să-şi manifeste emoţiile?

 

P.S. : Există cel puţin o persoană care va citi acest articol şi care va considera că ar fi trebuit să nu spun lucrurile de mai sus. Îmi pare rău dacă am incomodat, dar aşa sunt eu: inoportună şi fără pic de respect pentru normele societăţii. One-ever! 😀

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

22 comments

  1. Tare sunt curios cum minteai in privinta mancarii si a hainelor.
    Sa inteleg ca nu mancai acasa, iar undeva, in drumurile tale, exista un pit-stop unde schimbai tinutele?

    • Mă întrebau dacă mănânc bine şi îi minţeam că da (în opinia lor, trăiesc cu aer); mă întrebau ce şi nu recunoşteam niciodată că am dus-o mult şi bine cu şaorma, Mac şi supe instant (le ziceam de borşuri şi friptane). Acum am grijă de mine, dar o bună bucată de timp mi-ar fi ars o palmă după cap (şi eu aş face-o, la cum privesc lucrurile acum).
      Cât despre îmbrăcăminte… atunci când merg la ei aleg chestii mai puţin scandaloase (nu ma refer la decenţă, ci la combinaţii ciudate cum numai eu reuşesc să încropesc).
      Şi lista poate continua! 🙂

  2. Ai făcut bine, e mai inţelept să ascunzi câte ceva pentru a nu te zgândări cu persoane apropiate, dă-le să creadă ce vor. Pe de altă parte, Alfaursulache are un mare merit în felul cum eşti tu azi, şi mai ales cum te simţi; un bulangiu te-ar fi impins să te rupi şi mai tare de ai tăi, că nu era greu, dar el după cum zici te-a îndemnat să ţi-i apropii, cinste lui pentru asta.

  3. Eu nu pot sa ma plang de parinti. Tatal meu ala biologic n-a fost prezent in viata mea, iar barbatii din viata maica-mii au fost de regula ne-esentiali in procesul educativ :P.
    La mine in familie problema autoritatii nu merita efortul de a fi ridicata. Mama era autoritatea suprema in stat. Fara tagada. Dar ca orice individ care n-avea absolut nici un dubiu asupra puterii sale nelimitate, fiind foarte sigura pe ea si neavand nevoie de confirmari, alegea sa nu si-o manifeste. In fapt eu puteam face ABSOLUT tot ce voiam daca nu-i disturbam ei universul. Adica daca ea nu trebuia sa intervina. Cand am inceput scoala mi-a spus clar: “faci ce vrei, nu ma intereseaza ce, cum si cat inveti, dar de fiecare daca cand ajung sa fiu chemata la scoala am sa te bat rau.” Si atitudinea asta se rasfrangea asupra tuturor aspectelor vietii mele. Atat timp cat nu o deranjam de la citit (cand era acasa), puteam sa-mi dau foc, sa sar de la balcon, sa stau in cap si sa fac fotosinteza. Nu o privea. Eram propriul meu stapan si ca atare purtam responsabilitatea actiunilor mele. Nu m-a verificat niciodata la teme (cred ca nici n-ar fi inteles de ce si nici n-avea notiunea), nu mi-a gatit niciodata (deci nu s-a pus problema ce si cat mananc, cred din nou ca i s-ar fi parut SF sa faca asta), nu facea curat ca nu stia cum (asadar putin conta cum era la mine in camera, daca nu putzea sa o deranejze, nu exista), nu ma verifica, ieseam afara cand voiam, ma intorceam cand voiam (aveam cheie de cand ma stiam). Toate, absolut toate, atat timp cat actiunile mele nu ii stricau ei universul. Dar ea era indiscutabil autoritatea si sanctiunile veneau fara dubiu daca incalcam acea limita. Frati-miu era genul ala cuminte, de-l plac bunicile. Era preferatul fiindca el nu-i disturba niciodata universul. El era practic leguma. Eu in schimb aveam initiative si multe se finalizau dezastruos si se soldau cu necesitatea interventiei materne. Asta = Buba. Batea bine, riguros si oarecum dezinteresat, fiindca spusese ca o face si constanta era obligatorie in opinia ei. Asta era cafteala de dresaj, cu scop educational. Uneori sa enerva pe bune si atunci era cam nasol :P. Asta era bataia reala. Altfel nu intervenea.
    Am admirat-o mereu fiindca:
    1) Mi se parea foarte normal sa o incasez daca faceam o magarie. Fusesem avertizat. Gresesti? Fii barbat si ia doctoria. Tine de responsabilzare. N-am mintit-o niciodata. Nici maca n-am avut tendinta. Era prea desteapta si eu prea “onorabil” sa fac una ca asta :D. Nici n-ar fi mers. Tipa e rechineasa.
    2) Nu mi-a facut absolut nici un fel de menaj. Am invatat sa ma auto-administrez si n-am avut niciodata atitudinea pe care o au multi plozi fata de mama, cum ca le-ar fi cumva indatorata sau servitoare. Cand eram mic am avut o doamna (eu nu-mi amintesc) care sa spele/gateasca. Cum am depasit amandoi 5 ani (frati-miu era mai mare), cum ne-am administrat singuri. Ca pana la urma nu era greu sa pui direct rufele in masina si sa apesi butonul. De calcat nici ea nu umbla calcata, asa ca nu conta. Probabil eram cam botiti, eu nu-mi amintesc. Eu stiam sa fierb cartofi si vecinele ne dadeau mancare gatita (nu o prea intelegeau pe mama, era principalul subiect de discutie ea si cartile ei -> citea tot timpul)
    3) Din cauza ei nu consider ca vreo treaba este “femeiasca” si femeia are vreo datorie sa o faca. Ea m-a crescut in stilul: Vrei menaj? Castiga si i-ati servitoare. Vrei sa-ti faca careva mancare? Castiga si i-ati bucatareasa. Vrei sex? Castiga, exista curve. Femeia nu-i nici menajera, nici bucatareasa, nici curva. Mama nici atat. 😀 (ma rog, mama a fost de cand o stiu bastionul feminismului manifest). Nu ca neam de neamul ei inaintea ei ar fi facut altceva decat copii. Dar de casa sau mancare tot nu se ocupau 😀
    Asadar, maica-mea e in top 3 femei pe care le admir. Taica-miu biologic? Acum mi-e prieten dar n-am sa-l consider niciodata tata. E ca un frate.

    • Interesanta povestea ta. Sper ca nu era menita sa ma convinga de faptul ca exista situatii si mai grave, pentru ca la mine nu prea functioneaza chestia asta.
      Mama ta (care, daca-mi permiti gluma, este o mama sovietica) este un exemplar fascinant; imi pare boema, dar si severa, si in general descrierea facuta de tine o pune intr-o lumina buna in ciuda faptului ca aceleasi trasaturi, simplu enumerate, ar caracteriza un om nu foarte placut. Trebuie sa fi fost foarte distractiv la tine in casa. 🙂

      • Pai stai asa ca mie nu mi se pare deloc o situatie mai grava ce zic eu mai sus. Doar altfel. Retroactiv, n-as fi vrut sa fiu crescut altfel. Mie mi se pare mult mai nasol cum ai crescut tu cu unii care se tineau dupa tine si-ti spuneau ce sa faci. Cred ca situatia ta e cu atat mai complicata cum probabil se si asteapta sa le fii si recunoscatoare ca te-au socrit atat :D. Am intalnit cazuri.
        Nu, nu, nu, nu, nu-i deloc sovietica, din contra :)). Ea si familia ei erau dintre cei fugariti de comunisti si care au plecat in exil dupa revolutie. Ea s-a intors in tara ilegal sa scape de tac-su si sa faca facultate (ca nu se cuvenea, doamne fereste, ca o femeie sa faca facultate :P). Bine, se si relaxasera lucrurile si nimeni cu mintea intreaga nu se astepta ca vreunul din astia sa se intoarca de nebun. Dar maica-mea avea 18 ani deci era la momentul ala proasta beton imi inchipui. Si ea o zice. S-a casatorit cu un domn repede sa-si schimbe numele (de care domn a scapat rapid ulterior), de unde eu am avut sansa sa cresc in patria muma :D.
        Da, umorul ei era foarte dezvoltat. Dar noi doi, eu si frati-miu o iritam in mod deosebit :D. Cand am crescut nu o mai iritam atat de tare. Mai ales ca s-a prins ceva si de noi din umorul ei. De fapt nu stiu, frati-miu nu prea avea umor. Era foarte serios si etic. Dar eu zic ca daca ajungea sa creasca poate dezvolta in timp.

        • Foarte tare povestea, mai ales aia cu “imprumutatul” numelui. 🙂
          Si deh, daca n-as fi facut nici eu lucrurile alea care nu se cuvin, probabil nici blog n-as fi avut.

  4. Dar tu de ce te gandesti atat de mult de ce le pasa lor daca ai crescut mare? Ori faci tot ce vrei tu (PLUS suporti consecintele), ai puterea sa le tii piept (fara sa ai macar tendinta sa te justifici) caz in care esti adult si te vor respecta, ori apleci capul si faci eforturi sa ii multumesti macar aparent, caz in care e esti inca fetita (fiindca iti pasa ca unui copil de ceea ce gandesc ei). Iti dai seama ca vad si ei asta si le da ghes sa te manipuleze, sutuie si sa te pisalogeasca. Daca vrei sa mergi pe panta cu sfidatul fa-o si tu intr-un mod in care sa te respecte. Nu-i minti ca sa eviti consecintele ca un copil, ci asuma-ti faptele si suporta consecintele ca un adult. Nu consecintele in relatia cu ei, alea de fapt prea putin conteaza. Dar potentialele consecinte de care incearca ei sa te fereasca. Daca vad ca rezisti pe propriile tale picioare si atunci cand ei decizii considerate de ei gresite, te vor lasa in pace. :). Ia du-te imbracata ciudat si spune-le ca asta-i stilul tau. Fara scuze, fara agresivitate. Pur si simplu. Fara nici o emotie.
    P.S. vezi ca am un mesaj muuuuult mai mare in spam.

  5. Tu te-ai mai referit in mod aluziv de cateva ori si nu numai in legatura cu parintii dar si cu alti cunoscuti re faptul ca te-ai simtit in mod REPETAT FORTATA sa nu fii cine esti sau sa faci ce nu doresti sa faci, chiar la nivel de varsta la care se presupune ca ai capacitate de discernamant si de decizie autonoma. Poti sa dai un exemplu concret re CE naiba te-au fortat sa faci parintii si nu era genul tau, sau ce te-a fortat s afaci vreun cunoscut impotriva vointei tale, ca efectiv am inceput sa ma ingrijorez in mod REAL ca ori ai fost abuzata de cineva si efectiv tot repeti aceeasi poveste dar cu alte cuvinte, ori exista o chestie din tine insuti pe care nu o accepoti sau fata de care ai ambivalenta deosebita, si ce naiba poate sa fie asta la varsta ta decat sexualitatea…ca altceva nu cred ca e, adica de ex sa fie ca tu sa ai o vocatie de preot si sa nu ai voie in religia crestin catolica su ortodoxa pt ca esti de sex feminin. Deci, pt ca eu sunt in mod real mai sperios, plus ca sunt cu nervii mai sensibili in ultima vreme, (desi credeam ca imi revenisem cam 1/3 azi dar efectiv am citit numai prapastii pe blogurile in lb romana azi de m-a apucat durerea de cap, si nu numai pe blogul tau), te rog sa MA LINISTESTI ca NU e vorba de o chestie din astea mentionate de mai sus si ca doar exageram eu in mod isteric.

    • Iti multumesc pentru grija, dar sa stii ca n-are nici o legatura cu sexualitate (spre dezamagirea lui Freud, care sunt convinsa ca ar sustine altceva). Intr-o zi in care o sa am rabdare si dispozitia necesara o sa-ti trimit un mail in care o sa-ti explic pe scurt despre ce e vorba.

      • Doresc sa clarific o posibila misconceptie despre S Freud. El NU a fost in principal interesat de a explica sexualitatea umana, nici NU este o sursa buna de Educatie Sexuala utila pt cineva anume.

        O sursa buna si simpatica de Educatie Sexuala dar mai mult la nivel de tehnici practice sexuale ramane, dupa parerea mea, dr Ruth Westheimer, care are si carti si website. Iat-o aici explicand ceva interesant despre dificultati erectile posibil psihogene din cazul unui barbat de 70 de ani (inainte de inventarea Viagra):

        http://www.youtube.com/watch?v=_oqqK0STStU&feature=related

        • Ma refeream mai mult la faptul ca Freud explica tot prin prisma sexualitatii si a problemelor fiecaruia legate de acest aspect. Nu ma refeream la educatie sexuala.

        • Freud NU a explicat totul prin prisma sexualitatii fiecaruia. Este si asta o misconceptie, un ZVON. Din toate tomurile de capitole si articole care le-a scris, a scris si el vreo 3 eseuri (cam ca 3 articole de blog) despre Sexualitatea Infantila, si s-a speriat toata lumea, plus ca desigur ca nu a inteles nimeni nimic ! Si erau, zau, mai mult la nivel de literatura, pana si el si-a dat seama de asta. Dupa aia, vazand ca nu a inteles nimeni nimic, in sfarsit i-a venit o idee mai lucrativa ca sa-i tina pe toti cei care se tineau dupa el (la nivel ca il enervau probabil cu totii) ocupati sa le creeze scoli in care sa-si bata ei capul ce o fi vrut el sa zica in alea 3 articole, ca el a dezvoltat alte interese de hobby, si a inceput sa se ocupe de ce ii placea lui mai mult ca hobby, (dar nu avusese timp cat era sot si tata mai tanar si trebuise sa aiba grija de sotia lui, Martha, si de o liota de copii, plus sa isi mentina si un post in mancatoria academica de la vremea aia de la Viena, plus sa aiba grija de Jung sa nu se culce cu pacientele femei, etc), deci in sfarsit a putut si el sa se ocupe de arta si literatura universala, si critica literaturii si artei universale, a inceput sa scrie despre mituri (povesti si basme) si societate, etc

      • Iti multumesc din suflet ca m-ai linistit, pt ca zau nu imi place sa fiu nelinistit din cauza bloggerilor din blogrollul lui Mircea Vladut pt ca asta il nelinisteste si pe el, si pe urma incepe sa isi doreasca sa se plimbe singur prin paduri in loc sa scrie constiincios articole interesante din care eu pot sa imi formulez un plan de lectii de nivel universitar popular despre Societate, Istorie, Politica, si Filozofie.

  6. nu vreau sa te sperii dar atacul final (sau acutizarea conflictului, ca sa nu sune prea grav atacul) o sa se intample in momentul in care o sa ai un copil. O sa fie o chestie de genul: it’s now or never – ultima sansa in care poate sa mai preia controlul si sa-ti explice tie (care, ofcors esti novice in ale crescutului de bebelus) exact cum anume se face. Pune-i caciulita, ca raceste, nu-i face baie cu apa de robinet, fa-i cu musetel, l-ai scos afara si ai racit copilul, nu esti in stare sa ai grija de el si alte cele. Acum, nah, nu vreau sa te sperii, e posibil sa nu fie asa, dar din ce m-am documentat, cica e dovedit stiintific ca atunci se acutizeaza problemele ramase nerezolvate cu parintii, in special mama. Nu stiu de ce am simtit nevoia sa-ti spun asta, poate ca sa fii pregatita ref la aceasta reactie cand o sa te hotarasti la bebe si sa nu te ia prin surprindere cum m-a luat pe mine:)

    • De asta sunt convinsa. Am tot auzit / citit pe la altii ca atunci nu numai parintii se baga, ci si toti cei care au crescut un copil; toti au pareri, sfaturi, idei, etc. Cand va fi momentul sper sa fiu prea ocupata cu alte lucruri ca sa mai am energie sa dau importanta acestui ultim razboi. Sau poate, cine stie? atunci o fi sansa mea. 😛

  7. again, n-am citit comentariile :)), Vladen are tendinta sa scrie romane si nu am rabdare 😀
    Eu am avut o adolescenta singuratica, cred ca ti-am mai spus si alta data ca petrec si am petrecut foarte mult timp singura, probabil asta e unul din motivele pt care nu suport „baile de multime”, cluburile si alta activitati sociale care implica iesitul din casa :))…e complicat. Cat despre relatia mea cu parintii, e una foarte rece, chiar daca dau uneori impresia ca imi pasa

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top