You are here: Home » Episoade » Agoniseli

Agoniseli

Povestea o stiu de la C.M., pe atunci amica lor (le-a facut cunostinta bibliotecara).

In Roman a trait, candva inainte de revolutie, o familie sau, mai bine zis, un cuplu; nu aveau copii, asadar plateau taxa de celibat, dupa oranduiala vremurilor. Amandoi erau ingineri agronomi, deci lucrau intr-un domeniu destul de prosper in perioada respectiva; functiile pe care le ocupau le ofereau anumite  avantaje, cum ar fi posibilitatea de a iesi din tara (lucru dealtfel destul de improbabil pe timpul comunistilor) si bani suficient de multi cat pentru a-si permite aproape orice le poftea inimioara – desigur, in contextul in care nu se gaseau chiar de toate, poate parea ceva banal, dar cu siguranta nu era. Ce incerc sa spun e ca oamenii o duceau bine-bine.

Intr-una din zile, C.M. a fost invitata la ei acasa, si a constatat urmatoarele: 1) mobilierul era constituit dintr-un pat, o masa si cateva scaune (adica 3 de stat pe ele, unul pe care era televizorul si care, culmea! avea un picior lipsa, inlocuit cu succes de un teanc de carti), toate de calitatea cea mai proasta; 2) paharele si canile erau in numar limitat, cate un exemplar de fiecare, si intotdeauna ciobite sau fara toarta, etc. ; 3) nu aveau gresie si faianta; apartamentul nu fusese “personalizat” in nici un fel – peretii erau vopsiti pana la jumatate, asa cum erau in multe alte case (dar pentru o scurta perioada) iar vopseaua si varul erau scorojite si cadeau, pe alocuri; 4) multe cutii erau imprastiate peste tot, iar in ele se ascundeau cateva chestii marunte, pe care oamenii le aseaza in dulapuri.

Ceea ce a uimit-o, de fapt, pe C.M. este ca ei nici nu se sinchiseau de aceste neajunsuri, si nu le pasa absolut deloc de parerea celor care le calcau pragul (nu stiu daca descrierea este foarte sugestiva, dar va puteti imagina discrepanta dintre ce ar fi fost firesc sa aiba acasa si ce era, sau mai bine zis nu era acolo); nu-si cereau scuze pentru dezordine sau pentru scaune lipsa, in cazul in care aveau mai mult de un musafir (dupa cum am zis, erau doar 3 scaune care-si indeplineau scopul original), pentru faptul ca unii erau nevoiti sa bea din cani si altii din pahare, etc.

Elucidare: 1) femeia provenea dintr-o familie de boieri care, odata cu venirea lui Ceausescu, pierduse tot – si marcata de acest eveniment a decis sa nu stranga bunuri materiale si sa duca un stil de viata boem, lipsit de grija protejarii agoniselilor; 2) nu prea cumparau carti; de cele mai multe ori preferau sa citeasca la biblioteca vreo doua ore; 3) in excursii nu achizitionau suvenire, ci doar se simteau bine impreuna; 4) mancau in oras, daca se putea, sau gaseau alternative cu minim de aprovizionare a casei.

La un moment dat, dupa revolutie, s-au mutat in Ardeal, in orasul natal al unuia dintre ei.

Desigur, sunt mai multe aspecte interesante ale traiului lor, insa eu am ramas uimita de alegerea pe care au facut-o in viata: oamenii si-ar fi putut permite multe, financiar si social, erau culti, inteligenti, muncitori, etc. dar au ales sa nu investeasca nimic in bunuri materiale, ci sa traiasca pentru alt gen de placeri, pentru alt fel de impliniri; de fapt, pentru ei insisi.

Pana la urma, nu luam nimic cu noi atunci cand plecam din aceasta lume, deci pare cumva nefiresc sa strangem ca niste popandai (vorbesc mai mult in numele meu, hihi – incerc sa ma auto-conving). Nu spun ca extrema in care s-au situat ei este o situatie dezirabila, insa nici opusul nu este o alternativa sanatoasa; ca in orice altceva, echilibrul e cel mai important. Eu incerc sa ma educ in acest sens, pentru ca o data la cateva saptamani imi dau seama ca strang cel putin o sacosa cu chestii de care nu mai am nevoie, si pe care sunt nevoita fie sa le duc acasa (unde, fie vorba intre noi, nu fac decat sa aglomerez spatiul unor oameni care si ei “colectioneaza” aproape la fel de inutil ca si mine – deh! tre’ sa seman si eu cu cineva), fie sa le arunc, realizand astfel ca pierd bani, timp si energie, deoarece chestiile alea trebuiesc intretinute, ingrijite, pe perioada in care sunt in posesia mea.

Povestea de viata a celor doi care duceau un trai boem m-a facut sa ma opresc si sa ma gandesc: ce este oare, cu adevarat, al nostru? O geaca de piele, o vaza de cristal, un set de tacamuri de argint? Un apartament sau o masina? Eu cred ca noi ne folosim de acestea, dar nu suntem in posesia lor in sens absolut; atata timp cat ni se pot lua, ele raman doar niste amagiri. Nu degeaba evreii spuneau ca hainele de blana pot fi mancate de molii, pamantul poate fi luat de stat, dar bijuteriile se pot ascunde si lua la purtator, si, tocmai din acest motiv, sunt cu atat mai valoroase. Bine, intre timp s-au razgandit si au concluzionat ca ceea ce avem in cap este cea mai mare avere: atata timp cat avem cunostinte, putem face un ban, putem sa o luam de la zero oricand. Eu as mai adauga si ceea ce purtam in suflet ca fiind de mare pret. Restul – lumesc, efemer, inutil!

 

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

19 comments

  1. Deşi împărtăşesc ideea austerităţii, eu n-aş merge până acolo încât să renunţ la confort şi să ignor frumuseţea ambianţei în care locuiesc. Mai degrabă aş renunţa la televizor decât să-l pun pe un scaun fără picior. Mai degrabă mi-aş pregăti sg prânzul decât să mănânc în oraş. Şi apoi cât de armonios poate fi sufletul cuiva care locuieşte într-o cameră cu zugrăveala scorojită şi înconjurat de lucruri urâte!? Aş folosi mai degrabă pahare de plastic decât căni şi pahare desperecheate. Aş prefera să nu invit acasă pe nimeni, decât să mă scuz faţă de cineva că nu pot să-i ofer un scaun ca să stea. Aş prefera să renunţ la călătorii decât să mă privez de plăcerea de a citi o carte, întins pe o canapea comodă ori într-un fotoliu încăpător.
    Cât despre cărţi, ele sunt prietenii noştri de fiecare zi. Pe ei trebuie să-i simţi în preajmă mereu, să “te conversezi” permanent. Mai degrabă aş renunţa cu totul la citit cărţi, decât să renunţ la biblioteca mea. E poate ultimul lucru de care m-aş despărţi în viaţă.

    • E mai mult o metafora, chiar daca povestea e reala. Cu o parte din lucrurile spuse de tine sunt de acord, dar, de exemplu, mie mi s-a parut interesant ca au ales sa mearga la biblioteca si nu sa renunte la citit. Eu nu-mi permit sa-mi cumpar atat de multe carti pe cat mi-as dori, si atunci mi-ar fi mai bine daca as avea optiunea de a merge la biblioteca sa lecturez; probabil te intrebi de ce nu fac asta, nu? Pentru ca nu am suficient timp – deoarece, de exemplu, trebuie sa-mi fac de mancare sau curatenie sau alte chestii pe care oamenii din poveste nu erau obligati sa le intreprinda. Repet: e doar un exemplu de extrema, nu o sugestie de stil de viata.
      P.S. : Si mie imi place ca mediul in care traiesc sa fie frumos; imi creeaza o stare de bine, sufleteste; dar nu ma pot astepta ca toti oamenii sa tina la acest aspect.

  2. Din perspectiva mea, povestea relatata de tine e un caz extrem.

    Nu sunt genul de om care sa-si permita orice pe lumea asta; nu sunt nici genul care doreste sa epateze cu orice pret, sa sara-n ochi cu orice kitsch. Dar imi place sa am pe langa mine lucruri care exprima cine sunt: cartile care ma definesc, decoratiunile interioare care imprima apartamentului stilul meu, mobila ce rezoneaza cu starea mea de spirit.

    Nu le iau cu mine niciunde (Rai, Purgatoriu, Iad, Paradis, Campiile Elizee – cum vrei). Dar existenta lor in jurul meu, in lebensraum-ul meu, e vitala pentru mine, ma ajuta sa ma definesc ca individ. Nu le percep ca pe o grija, ca pe o cheltuiala, ci ca pe o manifestare a ceea ce sunt.

    • Pai ESTE un caz extrem. Poate nu m-am exprimat clar, ca esti al doilea care crede ca am dat familia respectiva ca exemplu…
      In esenta, si mie imi place sa am lucrusoarele mele (de cele mai multe ori prea multe, sincera sa fiu 😀 ); si, dealtfel, iti impartasesc ideea ca e firesc sa iti alegi mobila si decoratiunile dupa stilul tau – doar nu iti poate impune nimeni altceva.

  3. Una este sa iti oferi minimul de confort,sa ai lucrusoarele marunte care iti inveselesc viata si alta e sa renunti cu totul la ele sau sa treci in cealalta extrema si sa te apuci sa aduni in casa chestii care nu folosesc sau care ti-au placut doar un moment.

  4. Si eu am ajuns la concluzia ca e inutil sa strang tot felul de chestii pe care nu le folosesc si care nu-mi aduc niciun beneficiu. Nu e vorba de renuntarea la mobila, la chestiile absolut necesare si mutarea in pesteri, ci de inutilitatile de care majoritatea dintre noi ne inconjuram. Asta tine de prioritatile si pasiunile fiecaruia, banuiesc.
    Intr-adevar, ceea ce purtam in suflet si ceea ce ne defineste e important 🙂

  5. LOL ! Ce tare m-am bucurat ca am aflat ca mai exista oameni asa ca mine pe lume ! Si inca si in Romania ! Chiar nu ma asteptam ! Eu exact asa sunt de cand ma stiu (cu exceptia acumularii episodice a cartilor si revistelor, care e de nivel patologic, pt ca si dau bani aiurea, alteori chiar iau pe gratis de unde nu trebuie, si nici macar nu mai le citesc de destul de mult timp, pe care tot periodic trebuie sa le duc la reciclat sau mai rar sa le donez). Dar altceva decat un fotoliu, un pat, o masuta, si un TV eu nu mi-am dorit niciodata. Eu nu am apucat sa locuiesc singur independent fara mama si tata decat o perioada relativ scurta in Bucuresti, (dar de fapt tot la ei acasa stateam mai mult pt ca imi facea mama de mancare mai buna decat mi-as fi facut eu, plus era mai distractiv sa stau la TV cu parintii mei si sa-i vad/aud cum fac pe comentatorii politici si economici, ca erau in mod real MULT mai interesanti si mai informativi si mai simpatici decat aia de la TV !), si acum in Norvegia. Aici am apartament mobilat cu exact ce vreau eu si am zis mai sus. NU imi doresc mai mult NICIODATA, absolut NICIODATA. Si NICI nu ma voi insura cu cineva care e obsedat de interior design, lucru care mie personal mi se pare total ridicol. Desigur, doresc ca acel fotoliu si acel pat si acea masuta sa fie de calitate superioara, acum nu am decat de calitate medie, insa daca in viitor ma voi casatori voi dori ca eu si partenerul meu sa avem in casa obiecte cat mai putine, efectiv strictul necesar, insa de o calitate durabila, astfel incat sa nu trebuiasca sa cumpar o masuta noua sau un fotoliu nou la cativa ani. Si efectiv NU voi dori decat cel mult 20 de carti in casa o data. Restul va trebui sa dispara la reciclate, sau donate Daca le citesc vreodata pe alea 20, o sa le arunc si o sa-mi iau altele. Asta va fi pe baza de negociere daca voi locui vreodata cu altcineva, pt ca norvegienilor le cam plac cartile si e posibil ca sa nu-mi mearga cu cineva norvegian alaturi re dorinta mea de a nu mai acumula carti.

    • Mi se pare foarte tare ca nu te atasezi de lucruri; admir pentru ca eu inca nu am reusit sa realizez asta. 🙂
      Cat despre “nu imi doresc mai mult niciodata”, eu as spune ca n-ai de unde sa stii. Oricum, atata timo cat tu te simti confortabil si in largul tau, cat ti-ai stabilit niste principii care iti confera o stare buna, n-are rost sa te uiti in curtea altuia.
      P.S. : Designul interior imi place, si nu mi se pare ridicol.

  6. Mie nu mi se pare caz extrem. Prietenii maica-mii si maica-mea (adica la noi acasa la Moscova) asa era. Asa am crescut eu. Motivul nu-i vreo austeritate manifesta. Nici vorba. E lene, comoditate si indiferenta totala fata de spatiul in care locuiesti. Maica-mea prefera sa citeasca acasa. Nu sa se ocupe de casa. Casa e efectiv un barlog. Ce exista in exces pana si pe aragaz (nefolosit vreodata) erau carti. Aveam cu miile si nu exagerez. Era un apartament de 6 camere (doua cam mici) si era plin cu carti. Inclusiv pe coridor. Asa ii placea ei, asta era viata ei, asa e ea. I se rupea de ce crede vecinul.
    Cat despre faptul ca celor doi nu le pasa de invitati si nu-si cereau scuze pentru dezordine…hai sa fim seriosi! De ce ar fi facut-o?? Era casa lor, nu datorau explicatii nimanui. In opinia mea cei invitati ar fi trebuit sa se simta flatati pentru incredere, nu sa faca nazuti uitandu-se ca-i ciobit paharul. Eu unul cand ma duc la cineva, fiind foarte inalt stau pe jos. Nu-mi pasa sa ma hraneasca (e obicei balcanic..), nu-mi pasa daca beau din sticla, nu ma intereseaza sa le critic casa sau stilul de viata. Ce ma deranjeaza totusi e mizeria.
    Acum nu mai locuim asa fiindca ne intereseaza designul modern. Ca hobby, daca vrei. Daca insa ar trebui sa ma intorc la o varianta de casa ca cea in care am crescut..n-as suferi nici o clipa. Exista lucruri mult mai interesante in viata asta decat mobila, casa, invitatii si vasele de bucatarie. Treaba asta cu aranjatul excesiv al casei, scuzele exagerate de la invitati si fata de masa ireprosabila sunt comportamente de parveniti nesiguri pe ei. Genul acela de low-middle class care-si doresc sa para cu shtaif fara sa-si dea seama ca cei pe care-i imita au servitoare in casa care sa se ocupe de asta si nu o fac ei. Mie mi-e jena de jena astora. Mi-e mila. Au asa un univers limitat.
    Nah gandeste-te ce auriti ar trebui sa fie invitatii aia ca sa fac efortul sa curat eu inainte si dupa ei, ca sa nu mai vorbim de cat de plicticosi ar trebui sa fie ca sa pierd din timpul meu pretios discutand si scuzandu-ma pentru apartamentul care ma reprezinta..sau nu :D.

    • Mie mi se pare extrem deoarece eu personal (stiu ca nu e corect gramatical, dar am simtit nevoia sa subliniez subiectivitatea parerii) n-am intalnit asa ceva. Nici povesti despre oameni asa boemi (pot sa-i numesc asa?) n-am mai auzit.
      O casa plina de carti suna foarte bine, in principiu. Imi place ideea. 🙂
      Cand am spus ca nu-si cereau scuze am facut-o admirativ fata de dezinvoltura lor, nu cu greata sau condescendenta. La mine e curatenie de cele mai multe ori, dar asta e pentru ca am muuuulti pitici pe creier; cu toate astea, nu ma astept sa fie la fel la toata lumea. Vorba ta: sa nu fie mizerie! Dealtfel, daca e decent (adica daca nu ma tem sa umblu in sosete pe covor sau sa ma asez pe canapea), de ce sa-mi bat capul cu ce au altii in casa lor? Tocmai asta am si vrut sa sugerez: fiecare se organizeaza dupa cum considera mai bine, dupa cum se simte in largul sau. Deasemenea, am mai vrut sa induc si ideea ca s-a ajuns la o exagerare in privinta agoniselii; am vazut multe case incarcate de mobila sau decoratiuni sau, vai, bibelouri (pe care le urasc cu pasiune, deoarece a trecut si mami printr-o faza de genul asta cand eram mai mica).
      Eu nu sunt indiferenta fata de spatiul in care locuiesc. Nu pot sa fiu, prin natura mea. Dar cel putin am invatat ca nu trebuie sa tot adun prostii pe care n-am unde sa le pun – si cu asta ma ajuta aranjamentele de la Ikea (care mi-au demonstrat ca spatiile mici pot fi utilizate foarte eficient) si curateniile generale, cand arunc o gramada de chestii. 😀

      • Nu-s convins ca boem e termenul cel mai corect pentru definirea unui astfel de comportament, dar cred ca cei doi de care zici sunt boemi intradevar.
        Nici mie nu-mi este indiferent, dar spatiul in care traiesc e o joaca. Cred ca ai observat deja ca nu ma iau prea tare in serios si ca atare nici barlogul meu nu e sacrosant :)).
        Si mie imi sunt antipatice casele hiperaglomerate. A noastra e cam minimalista, dar mai compenseaza colectiile mele nenumarate. E si asta o forma de agoniseala (precum cartile mamei) dar are un substrat mai degraba de domeniul psihiatriei in cazul meu :)). E un fel de compulsie de a avea o serie completa dintr-o anumita colectie. Apoi imi trece. :)) Bibelouri n-am strans si eu le urasc cu intensitate :D.

        • Mie imi plac bibelourile, insa recunosc ca nu as sti sa am grija de ele, asa ca prefer sa le admir la altii. Eu m-as atasa, cred, de un bibelou deosebit daca as avea vreunul. Desi nu as colectiona. Cred ca admiratia mea fata de bibeloruri e mai mult de nivel de dragoste romantica decat de fetish sexual mai primitiv fata de ele, in cazul meu personal. Si eu nu prea am compulsii fata de dragostea romantica, ci mai mult scrupule (eu cred ca e o diferenta pe undeva intre astea doua, scrupule si compulsii, desi altii poate ca ar putea considera anumite scrupule legate de chestiuni etice la mine la nivel similar de fix obsesional), dar eu am compulsii reale mult mai clasic concrete fata de obiectele mele de fetish care sunt un fel de obiecte de adoratie sexuala primitiva.

          • Esti singurul barbat … ba nu! singurul om!!! … caruia ii plac bibelourile, din cati cunosc eu. Or fi romantice, nu stiu, dar probabil pentru ca a fost o moda in Romania, si fiindca muuuuulte case aveau vitrine pline cu aceeasi caini sau balerine, mie n-au avut nici o sansa sa-mi placa.

  7. e foarte tare…..eu îi admir pe cei doi.
    ştiu că stilul boem nu e ceva de admirat în sine….dar la ce bun să strângi dacă mâine oricum poţi pierde totul….zilele sunt numărate….
    la ce bun să ai o viaţă dacă nu o trăieşti aşa cum îţi place…
    he heeee….

    • Mie imi place stilul boem, in ciuda faptului ca nu cred ca sunt facuta pentru asa ceva. Putem gasi lucruri de admirat in orice om, in orice situatie. 🙂

Leave a Reply to vienela Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top