You are here: Home » Episoade » De ce scrieti?

De ce scrieti?

Intuneric zicea intr-un comentariu la articolul anterior ca ar fi cateva aspecte de discutat cu privire la ceea ce ne face sa fim bloggeri activi.

Culmea este ca astazi am o dispozitie groaznica, asa ca nu va voi povesti foarte multe despre motivele care m-au facut sa-mi creez un blog si sa-l pastrez (acum ezit inca, dar ma bate gandul sa renunt la el). Sa zicem asa: imi place sa povestesc lucruri care mi se intampla sau care ma afecteaza, sa expun anumite opinii personale, sa vars niste frustrari daca e cazul, si, motivul principal pentru care am conceput Calatoriile pe Palarie: sa comunic. Veti spune ca e un paradox si ca intra in conflict cu mizantropia, insa simt si eu nevoia unui schimb de emotii si informatii, in ciuda predispozitiei catre un comportament extremist salbatic.

Deci … voi de ce scrieti pe bloguri?

 

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

18 comments

  1. Pentru ca, atunci cand l-am facut nu aveam nici o ocupatie, asta a fost primul motiv, apoi pentru a expune pareri si, in eventualitatea in care sunt comentate, pentru a le verifica temeinicia.
    Si imi place sa discut cam despre orice.
    Cat despre dispozitia ta, asta nu e treaba de amatori, o dispozitie proasta se mentine cu multa munca si nu dureaza doar o zi.

  2. Scriu ca sa impartasesc informatii, pareri si sentimente. Mi-am dorit ca blogul sa fie o sursa de buna dispozitie pentru cei care il citesc, dar si pentru mine, pentru ca mi-am propus sa vorbesc doar despre lucruri bune. Nu ca nu am si eu problemele si nervii mei, dar blogul l-am gandit ca o mica oaza de pace si sper sa-l mentin asa 🙂
    Scriind, imi pun cumva ordine in idei si imi conturez mai clar parerile despre diverse subiecte.

    PS: Eu zic sa nu renunti la blog 😉

    • Nu as putea spune ca blogul tau mai binedispune. Ti-am spus si tie: citind ce scrii, parca ma linistesc si ma calmez – e si asta o stare de bine, si motivul pentru care revin la tine ori de cate ori am nevoie de energie pozitiva. 🙂
      P.S. : Inca dezbat cu demonii mei, dar multumesc pentru sustinere.

  3. Io scriu pentru ca imi place sa-mi spun pareile, si sa le fac auzite ori citite de cat mai multi. Imi place, deasemenea, sa ma inconjor cu oameni de teapa mea, de-aia in blogroll n-or sa fie, in afara de minusculele schimburi de linkuri, bloguri care sa nu-mi placa sau pe care sa nu le citesc.

  4. Primul blog mi l-am facut fiindca eram curios sa vad ce-i aia. N-am scris nimic in el.

    Apoi am inceput sa scriu fiindca la Agentie (prima, nu asta de-acum) erau o gramada de timpi morti (lucram sambata, duminicile si in toate sarbatorile in care restu’ lumii petrecea) si trebuia sa-mi tin mintea ocupata… Fiindca n-am fost niciodata in stare sa tin un jurnal, si scrierile respective au fost cu on-off – timp de trei ani.

    “Cronica” am inceput-o fiindca aveam nevoia sa trec la alt nivel – in primul grafic (sa ma pot exprima in voie) si apoi din punct de vedere al publicului (in trei ani, site-ul ala a reusit sa alunge oameni care intr-adevar meritau cititi).

    Dar, in primul rand, scriu pentru cei de-acasa (chiar daca nu ei nu ma citesc) – pentru ca, la un moment dat, ei nu vor mai fi si asta va fi cea mai rezistenta cale care mi-i va aduce inapoi (memoria umana nu este infailibila; internetul, insa, din punctul asta de vedere, s-ar putea sa fie o surpriza placuta).

    • Si eu am scris o perioada din lipsa de ocupatie, la inceputuri. Cat despre memoria anumitor lucruri, sunt in totalitate de acord cu tine: e minunat sa poti privi in urma, sa existe scris undeva ceva care sa te ajute sa-ti aduci aminte. 🙂

  5. Pe mine ma relaxeaza sa scriu. Imi place!

  6. Am inceput sa scriu din placere apoi mi-am dat seama ca defapt nu era doar placere ci si nevoia de comunicare, de impartasire a gandurilor (lucru pe care in viata de zi cu zi nu-l prea fac … sau il fac pe ocolite, deoarece nu am aceasi siguranta pe care mi-o ofera blogul), de fabulare a unor chestii care nu exista dar pe care mi le doresc (astfel aparand categoria “Ma chinuie talentul” :)) ).

  7. Eu am mai zis si eu prin alte locuri, dar zic si aici:

    Eu nu am tinut niciodata jurnal personal, si, de cand mi-am terminat scolarizarea obligatorie si am trecut de Bac, (obtinand chiar nota extraordinar de neasteptat de onorabila de 8 la lb romana, desi pot sa scriu acum in clar ca, in mod cat se poate de obiectiv, chiar si pe vremea aia cand Bac-ul era MULT mai usor, de il lua aproape toata lumea , nu ca acum, doar 50 %, meritam de fapt 6), am evitat cat am putut sa mai scriu ceva, si am avut si noroc in cariera deoarece in Romania post-1989, nu se prea mai practica scrierea de rapoarte birocratice oficiale scrise la un asemenea nivel general ca pre-1989, plus ca eu personal nu aveam prea multi cunoscuti carora sa trebuiasca sa le scriu diverse felicitari de mana cu ocazii festive sau chiar e-mail-uri batute la masina, plus, ca si la nivel de studii superioare, incepuse sa se introduca examenele de tip multiple choice mai mult decat cele de tip essay !

    Cand am remarcat eu personal acum mai mult de 10 ani ca au aparut si bloguri pe Internet, eu le-am remarcat pe alea de tip jurnalistic cu ocazia alegerilor controversate Bush vs Gore. Alea pareau scrise de oameni chiar destul de seriosi care chiar pareau ca aveau ceva de spus in plus decat jurnalistii mai obisnuiti. In nici un caz nu ma puteam eu inspira de la ei sa incerc sa-mi fac eu blog pe vremea aia, deoarece eu nici in copilarie nu m-am jucat de-a editorul de ziar independent, iar la scoala nu participasem la cluburi de jurnalism. In plus, nu eram de loc, dar de loc cu constiinta morala dezvoltata la nivelul superior 5 pe scara Kohlberg, astfel incat sa imi pese si despre societate si sa incep sa incerc sa imi formulez opinii politice sau sa mi le si exprim in scris, si, desi am incercat sa imi exprim o opinie politica prin vot la nivel de Presedinte o data pe atunci, am dat-o atat de rau in bara si mi-am dat seama ca fusesem atat de needucat si prost in legatura cu acordarea acelui vot, incat nu mi-a mai trebuit activism politic nici macar la nivelul asta inca vreo 10 ani dupa aceea, in ciuda incurajarilor blande ale parintilor mei care imi ziceau ca nu e asa ceva de speriat sau de nefast daca indraznesti si tu acolo sa te duci la vot. Plus ca nu mai zic ca abia fusese abrogat Art. 200, si eu in legatura cu asa ceva eu, chiar cafiind ff risk adverse din fire, nu am avut nici tendinte, nici motivatie sa fiu cumva activist politic gay, nici macar asa pe departe la nivel de exprimare in public a vreunei opinii personale din domeniul cultural al criticii de arta in legatura cu arta larg expusa public si chiar doritoare de critica sau reclama din partea tuturor, daramite sa ma bag la nivel organizatoric pe domeniul arhitectural de interior design, (pt care chiar ca nu am talent, in afara de ca asa, in general, imi place sa nu cumva sa sara-n ochi in mod prea suparator, si sa fie cat mai ergonomic) !

    Pe urma, ani de-a randul, dupa ce s-a transat chestiunea Bush vs Gore la nivel de Curte Suprema de USA, indiferent de ce au avut unii sau altii bloggeri sau chiar jurnalisti de zis, eu mi-am dat seama ca blogurile chiar nu au prea mare utilitate in dezvoltarea serioasa a democratiilor, si ca poate ar fi mai bine, la nivel de Romania, sa se incerce mai intai solidificarea si optimizarea functionala a Judiciarului, in paralel cu dezvoltarea unei mass-medii oficiale modern competente la nivel de secol dezirabil XXI, lucruri la care observ ca inca se lucreaza, si chiar mai e destul de mult de lucrat, probabil inca la nivel de vreo aproximativ, zis optimist sustinator de moral, doar 2 generatii viitoare de oameni, (mai realist 2 1/2).

    Deci, o vreme indelungata eu nici macar nu am citit bloguri, (ceea ce poate raspunde partial si intrebarii din postul anterior), si m-am dedicat studiului culegerii de informatii de pe Internet pertinente domeniilor de interes pt mine, in principal din revistele culturale Vanity Fair si The New Yorker, dar si din CNN si wikipedia. Am remarcat, in treacat, ca au inceput sa se iveasca si bloguri de interes personal, insa apartineau unor artisti, fie scriitori, fie fotografi, fie promoteri de artisti, unii chiar deosebit de talentati, insa eu personal chiar ca stiam ff bine ca nu eram la nivelul intelectual ca sa pot sa fiu interesat eu cumva sa intru in competitie cu d-nii Anthony Lane sau David Denby, critici de film la The New Yorker, sau nici macar de nivel de competitie in sens de prezentator simpatic cu d-nii Siskel & Ebert de la Chicago Sun-Times, facand cumva comentarii de tip critic pe bloguri de artisti. Am remarcat si blogurile de IT-sti emuli de tip chiar business IT ai celor care incepusera trendul chiar mai devreme de anul 2000, dar eu ma lasasem de finante si de ASE cu totul la acea vreme, chiar cu un sentiment de usurare, deoarece stiam ca nici la economie nu ma pricepeam, deci in legatura cu asta chiar ca nu aveam nimic de zis. Am remarcat totodata, datorita efortului altora, ca din bloguri nu se pot castiga bani direct, ca blogger, (in afara domeniului PR-, deci, iar, vanzare critica de arta sau de bunuri de tip unelte), si ca tot metodele vechi si clasice cunoscute stradale au succes mai mult in acest sens, deci pt mine a devenit destul de clar ca blogurile nu folosesc la nimic ff concret direct util pertinent mie personal, la nivel deja de inainte de 2004, cand e probabil sa se fi auzit si in Romania mai larg despre bloguri, (ele neaparand mai extins decat dupa 2007, cf niste stiri nu stiu cat de credibile pe cae le-am primit recent cu ajutorul unei persoane care isi petrece destul de mult timp real chiar colindand prin provincii rurale indepartate ale Romaniei, de care eu personal sunt total strain).

    Abia mult mai tarziu, pe la 2006, cand am trecut eu printr-o mare dezamagire romantica, si am inceput sa imi vars amarul pe niste forumuri straine de discutii ale unor amatori de turism international, unde intial ma dusesem sa citesc din timp in timp pt relaxare si culegere de informatii din diverse zone ale lumii la nivel de Hum Int, ca totusi alea sunt inca considerate destul de valoroase, mi-am dat seama ca scrisul in public la nivel exhibitionist poate chiar aduce beneficii secundare terapeutice de tipul psihoterapiei de tip cognitiv, desigur simplificate, prin exprimarea unor emotii inca amorfe si suparatoare in cuvinte, (dar si patologii corespunzator legate de beneficiul secundar in care pot fi convertite acele emotii, descrise deja ca trolling, spamming, flaming, etc.).

    Insa tot nu imi dadeam seama la ce mi-ar putea mie personal folosi pe atunci un blog in acest sens posibil psihoterapeutic, ca doar eu nu voiam sa plang in izolare despre dezamagirea mea romantica, ci, in mod mult mai recomandabil, voiam sa il infierez pe vinovat la gazeta de perete publica, in grupul de discutii !

    Insa mi-a trecut, plus ca eu, re exhibitionism, in mod real imi place doar cel de nivel interactiv in 2 de tip dogging, (in care faci dragoste rapid in locuri semi-publice, gen lift sau cabina de proba de la vreun magazin, masina parcata intr-un spot turistic romantic, cabina de avion, etc, cu suspansul placut de thrilling ca ai putea fi descoperit de vreun Politist, sau, poate si mai excelent, Flight Attendant…desi eu stiu in ce conditii stressante lucreaza acesti oameni deci eu in avioane nu am incercat, din motive etice, si nici prin zone turistice publice, ca sa ma gasesca vreun politist nu am prea incercat decat de cateva ori, deoarece stiu ca si politistii sunt oameni sub stress si chiar ca nu doresc sa contribui si eu la cresterea acestui nivel de stress in cazul lor, la mine preferate ramanad cabinele de proba din magazinele in principal de haine sau incaltaminte, ca asa simt ca ma si “razbun” un pic si pe vazatorii din magazine prea sacaitori, in caz ca ne descopera vreunul), nu exhibitionism in izolare de unul singur la nivel de speriat copii sau spectatorii de piese de teatru de tip monolog, (genul dramatic care, daca nu e de tip calitativ comedie stand-in, chiar ca nu imi place).

    Insa in ultima vreme a inceput sa fie la moda din nou Burlesque, care e un fel de streap-tease mai “elevat”, plus ca am plecat din Romania de unul singur intr-o zona intr-adevar departe si posibil periculoasa, continatoare de pagani, cu scopuri ascunse de dorinta de civilizare a lor prin metode educative de tip prozelitist, astfel incat sa reusesc sa conving macar pe unul sau 2 sa ma bage si pe mine in seama la nivel calitativ romantic, dar sa fie si indeajuns de educat astfel incat sa ma pot aseza la masa de tratative cu el la un moment dat cand va fi vorba de impartirea averilor (a lui catre mine mai mult, deoarece eu chiar sunt destul de sarac).

    Eu inca nu am debarcat, decat asa la nivel de mici incursiuni, un cadou pe ici pe colo de nivel de oferit un sirag de margele cuiva, sau un mic furt de vreo banana, in caz ca mi s-a facut foame, acolo pe corabie, in largul coastelor periculoase ale marii Nordului…atat de periculoase incat ma chinui acum sa studiez istorie de pe wikipedia re cum or fi reusit si altii care au incercat sa debarce pe aici sa nu piara, (desi, in mod real, nu sunt prea multi), sfaramati de valuri izbite de stanci sau inecati in furtuni, sau chiar posibil macelariti de bastinasii crezuti initial prietenosi, la nivel de capitan James Cook in Hawaii…inainte sa incep sa incerc sa imi alcatuiesc eu personal planurile strategice si tactice de Debarcare in Normandia.

    Si fiind asa cam singurul total raspunzator pe corabia mea acolo in largul acestor coaste, si in conditii cu adevarat neobisnuite pt mine, care, zau, chiar nu sunt de tip explorator din fire, aventurier nici atat, eu mi-am zis ca ar fi OK, chiar si etic, nu numai posibil doar util, sau posibil placut la nivel de exhibitionism, sa imi fac blog personal in 2 scopuri:

    a) cel psihoterapeutic, desi nu de nivel literar cognitiv, (ca, in mod real nu ma pricep), dar de nivel de suport catre mine insumi de a folosi in gand lb romana inca un timp cat nu o mai folosesc in mod real prea mult;

    b) cel de semnalizat catre vreun posibil real interesat de soarta mea (si sunt in nr de 3 in clipa asta) ca mai sunt inca in viata, aici pe corabie, in largul acestor coaste de est ale Marii Nordului.

  8. Erata: corect e, desigur, “strip-tease”, nu cum am scris mai sus

  9. Am venit sa anunt ca mai sus, ca de obicei, faceam pe viteazul, cand de fapt mi-am dat seama chiar azi dimineata citind si comentand de pe blogul Andreei Iulia Toma acolo sub postul despre Copilarie ca eu de fapt scriu pe bloguri pt ca de 1 an ma simt efectiv ca un copil abandonat sau ratacit intr-o padure si imi zic singuri povesti ca sa imi fac curaj !

    Aoleu ce ineficienta este psihoterapia asta cu ajutorul blogurilor ! Mi-a luat 1 an ca sa-mi dau seama de asta ! Zau, nu recomand ! Chiar daca pe Google scrie ca dintre toate psihoterapiile mai cunoscute, cea cognitiv-comportamentala pare a fi cat de cat efectiva la ceva, am impresia ca nu merge doar la nivel de cognitiv (de numire a emotiilor in cuvinte, fie direct fie la figurat), ci trebuie implementata si componenta comportamentala, adica, probabil, asta o insemna sa nu mai scriu asa aiurea, in dorul lelii, ci dupa un plan organizat de frecventa si cantitate impusa…insa asta ar avea riscul sa ma transforme in scriitor profesionist…in loc de psihoterapie mai bine as alege plimbarile in natura, despre care am citit ca au cam acelasi efectivitate de 33,3 % impotriva anxietatii pe care o are si psihoterapia cognitiv-comportamentala, si cea de suport de nivel de bunica, si medicamentele, si timpul, care levindeca pe toate, (fiecare luate asa in parte), si pe care mi le-a recomandat deja medicul meu de familie de cum a pus ochii pe mine si m-a vazut ce susceptibil sunt la stress…iar eu, ca absolut orice pacient recalcitrant, nu l-am ascultat !

    Insa am citit tot de pe Google ca sansa de a te simti mai bine este daca combini 2 din metodele de mai sus, crescand de la cei 33,3 % poate chiar pana la 42 % ! Oare pe care din ele sa le combin ? Bunica, din pacate, nu mai am. Sa stau cu mainile in san sa treaca timpul…asta fac deja la serviciu, si nu cred ca mi-ar place sa o fac si off-serviciu, deoarece am citit chiar ieri ca indolenta este una din cele 7 pacate capitale, si nu cred ca ar fi un exemplu bun fata de mine insumi sa fac asa ceva chiar la nivel organizat fata de mine insumi si neimpus de altii cum e la serviciu. (Vad ca francezii de pe wikipedia vorbesc, in legatura cu asta, doar despre indolenta intelectuala, si mai si dau sa se inteleaga ca sf Thomas d’Aquina ar fi zis asa ceva, dar eu, zau, sincer NU cred ca au dreptate acolo, e vorba PRECIS de indolenta generala, ca in legatura cu aia intelectuala precis poti capata derogare in caz de atatea posibile afectiuni dintre care unele chiar posbil congenitale…niciodata nu mi-au placut catolicii francezi, care mereu vor sa gaseasca tot felul de potite de eschiva de la raspundere, si dupa aia, tot facand totul boacane oricum, eu mult preferandu-i pe cei italieni !).

    Deci, in mod ideal, deoarece este interzis a amesteca medicamentele anxiolitice (sedative) cu alcoolul, si nu stiu daca pot renunta chiar 100 % la alcool, (mai ales ca mai am in casa 3 sticlute de vodka cu aroma si gust de vanilie, zmeura si lamaie, plus aproape 1/2 sticla de coniac Hennessy, plus o sticla de Linie Akvavit, din ala care se matureaza in butoaie de stejar tinute sa fie leganate cu ajutorul ruliului si tangajului pe o corabie care trebuie sa treaca Ecuatorul de 2 ori din Norvegia pana in Australia si inapoi, si inca si o cutie de bere bruna Newcastle), ar trebui poate sa combin plimbarile in natura cu scrisul organizat-panificat la nivel de psihoterapie de tip cognitiv-comportamental !

    Am chiar impresia, ca, daca sunt disciplinat si ma tin de treaba, si tin cont si de sfaturile medicului meu de familie, chiar este posibil sa mai fie putin si ma voi transforma intr-un adevarat scriitor profesionist de tip norvegian !

  10. Bonus ! In Norvegia scriitorii profesionisti sunt adorati indiferent de talent, (unii chiar total obisnuiti si fara studii deosebite teologice sau carti neaparat calitativ faimoase la nivel international, fiind fost alesi sa contribuie ca consultanti oficiali in legatura cu ultima traducere a Bibliei la care s-a lucrat 12 ani si a aparut in tomna anului 2011), iar critica literara este neobisnuit de indulgenta !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top