You are here: Home » Nostalgic » Scriem, dar ne cenzuram

Scriem, dar ne cenzuram

Ziceam ca sunt in blogosfera de vreo doi ani, insa mult timp am scris aproape numai pentru mine. La un moment dat am descoperit ca ma citesc niste fosti colegi, si m-am speriat. Am luat la rand toate articolele de la inceput, sa incerc sa privesc prin ochii lor, sa-mi inchipui ce concluzii au tras si felul in care au colorat si inflorit liniile ample in care m-am schitat sau in care ma tineau minte. A inceput sa-mi fie rusine pentru unele lucruri pe care le-am spus, am sters anumite articole, fraze, poze, si am ramas cu o imagine seaca.

Atunci cand mi-am trecut blogul principal la privat si l-am facut pe acesta, l-am conceput pentru lucruri generale si povesti spuse frumos, crosetate in jurul unui sambure de adevar pe care numai eu si cei foarte apropiati l-ar fi putut intui. Cand am cunoscut-o pe Oana si am incercat sa-i fac un rezumat al celor mentionate mai sus prin fraza “ceea ce scriu eu pe blog e adevarat in proportie de maxim 20%”, am fost inteleasa gresit. A concluzionat, si poate pe buna dreptate (avand in vedere informatiile precare pe care i le-am furnizat) ca as minti. Atunci m-am aparat cu un articol si am zis ca folosesc oglinzi de circ, modificand usor realitatea in asa fel incat sa fie cat mai interpretabila, refuzand astfel sa-mi asum total responsabilitatea pentru ceea ce scriu. Treptat, am ajuns sa fiu din ce in ce mai personala, pana cand iarasi am descoperit, partial in urma unui sondaj, ca sunt mai citita decat as fi crezut.

Nu pot scrie decat despre mine si despre ceea ce stiu si ce simt. Oricat m-am ascuns, eram totusi acolo, n-am facut proza abstracta si impersonala, n-am vorbit despre lucruri generale si lipsite de emotii. Dar am mai povestit odata despre motivele pentru care astern cuvinte pe langa palarie.

Pe masura ce descopar ca blogul are mai multi cititori decat anticipasem, unii declarati, altii dintre ei extrem de tacuti si discreti, ma vad nevoita sa cercetez si sa analizez excesiv cuvintele pe care le aleg si intamplarile pe care le impartasesc. Adica ma cenzurez. Asta nu-mi place, dar inca nu stiu cum sa ma descurc. Nu pot fi atat de deschisa ca Printesa Urbana, ea fiind una din bloggeritele care scriu foarte sincer si din inima, fara ocolisuri (din cele pe care le citesc). Ma enerveaza, de exemplu, ca descrierea de pe blogul Tomatei cu Scufita este “extrem de personal” sau ceva de genul acesta; am citit vreo doua postari, si n-am simtit nimic. Nu caut ceva senzational, dar imi place sa citesc despre emotii care inseamna ceva, care transmit un sentiment sau o opinie personala (ferma sau nu); articolele despre generalitati, review-urile anoste si lipsite de personalitate ma alunga mai abitir decat ceva rau si contagios. Nu vreau texte artistice, complexe (unii bloggeri isi publica cvasi-capitole din cvasi-romane virtuale), ci comunicare, fie ea si din spatele unui monitor sau a unui pseudonim (cateodata e mai usor sa scriem sub anonimat).

Ma intreb cat ma cunosc si cum ma vad oamenii care citesc despre mine. E ca si atunci cand eu ma imbrac in haine deosebite, care ma avantajeaza, dar constientizez faptul ca sunt unii care stiu cum arat si care raman neimpresionati sau pasivi; altii carora le par frumoasa si atragatoare, insa care nu vor sa vada mai mult decat alura data de o tinuta aleasa cu grija, si cei care devin curiosi, care se apropie si cerceteaza dincolo de mastile venetiene si rochiile ample, stralucitoare.

Oare cum ar fi daca nu ne-am mai desface cozile ca paunii, daca nu ne-am mai piti dupa artificii sau tacere, daca imaginea ar reflecta intocmai personalitatea si caracterul? Oare cum ar fi daca nu m-as mai cenzura?

P.S. : De ziua mea, cineva din grupul de tineri de la serviciu mi-a scris pe felicitare “la multi ani si la cat mai multe articole frumoase pe blog”. Ieri mi-a spus o colega care a intrat in biroul in care m-am mutat : “vad ca nu calatoresti numai pe palarie, ci si pe birou”. M-am blocat in ambele situatii. Dar de data asta nu voi mai reciti ce-am scris pe blog. Voi scrie, pentru ca este singurul lucru care-mi place de mult timp, care ma calmeaza, care ma face fericita pe-alocuri si care ma ajuta sa ma cunosc mai bine. Este singura oaza versatila (este fie numai a mea, fie a tuturor), singurul aspect al vietii mele pe care il pot influenta cu adevarat si pe care il pot juca pe degete, singurul loc in care pot fi oricum imi doresc, in oricare din ipostazele personalitatii mele, si in care pot sa ma apar spunand oricand “era fictiune”, daca asa am chef sau daca o cere situatia.

Nimeni nu va sti niciodata.

 

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

14 comments

  1. Io ma mai cenzurez, ca poate mai citeste cate unul de la servici cand mai scriu de pupincuristi, turnatori, sindicat, etc, dar si aia sunt blocat in a vedea ce pun eu pe Facebook de pe blog. In rest, cum blogul meu e mai mult unul de opinie si comentarii, adica cam ca al lui Mircea, si nu prea exprim trairi interioare, poate si pentru ca nu ma pricep, sau asa e firea mea, deci n-am ce sa cenzurez.

    • E mai simplu, intr-adevar, atunci cand ai un blog de opinie decat un fel de jurnal online. Eu nu pot scrie ca tine sau ca Mircea, nu este stilul meu si nici n-are cum sa-mi iasa. 😉

  2. am avut odata o stare de soc cand cineva mi-a spus ceva, si nu stiam de unde stie. Si apoi am realizat ca imi citeste blogul… si pentru o perioada m-am cenzurat, insa acum am renuntat la cenzura.

  3. Eu am încercat să țin blogul departe de cunoștințe și nu le-am zis de el. Până la urmă au aflat și am primit diverse opinii: ba că eu te știam altfel și pe blog ești nu știu cum, alții o văd ca pe o pierdere de timp, alții și-au schimbat părerea despre mine și au început să mă citească mai des. Și tot așa 🙂 Oricum, am încercat să-l fac un mix, să scriu din toate, câte puțin.
    Și mie îmi place Prințesa Urbană dar dacă aș scrie cum o face ea, m-aș simți înscrisă la Big Borother. Cred că ține de temperamentul fiecăruia, de cât de introvertit sau nu este.

    • Eu nu prea am auzit opinii despre al meu cum ti s-a intamplat tie. Insa mi se pare normal sa fim altfel in blogosfera decat in viata reala, pentru ca nu intotdeauna putem transpune in cuvinte ceea ce traim sau simtim, sau pentru ca e atat de expus privirilor.
      Ai dreptate cu Printesa, e cumva ca un Big Brother. Eu nu sunt introvertita, totusi, dar ma tem de cele mai multe ori sa nu fiu judecata gresit.

  4. Inainte sa am blogul asta, am mai avut un altul, dar am scris doar vreo cateva luni pe el. Era un pic mai personal si de-asta nici nu l-am facut prea public, stiau doar vreo 4-5 prieteni de el. A fost si teama ca as putea fi judecata, dar mai mult teama ca scriu banalitati.
    Intre timp s-au intamplat niste schimbari in viata mea si am simtit cumva nevoia sa le impartasesc. Nu ca ar fi cine stie ce, poate a fost mai mult o nevoie de-a mea. Oricum, am observat ca dintre prieteni si cunostinte ma citesc foarte putini.
    Foarte detaliat de personal mi-ar fi greu sa scriu, pentru ca nici intre prieteni nu prea-mi place sa despic firu-n patru despre viata mea, prefer sa ascult si sa traiesc 🙂
    Ce imi place mie la cum scrii e ca folosesti cuvinte simple, dar le asezi frumos si ideile au farmec 🙂

    • Eu intre cunostinte prefer, la fel ca tine, sa ascult si sa traiesc. In rest, in cadru mai intim, cand imi permit sa fiu eu insami, imi place sa vorbesc despre mine, mai ales daca ma pot oferi ca exemplu personal sau daca fac analize asupra comportamentelor sau situatiilor de viata.
      Am descoperit ca atunci cand esti sincer, chiar daca e vorba de lucruri negative sau grave, oamenii sunt mai ingaduitori. Cu toate astea, imi vine teribil de greu sa ma exprim cu adevarat liber, cel putin in cadru virtual.
      P.S. : Iti multumesc pentru apreciere. 🙂

  5. Nope, nu am concluzionat ca ai minti, ci ca pur si simplu scrii beletristica pentru ca pana atunci crezusem ca scrii 100% realitatea ta :).
    Si eu mai modific uneori fapte si evenimente tot din cauza anumitor persoane, tot din acelasi motiv, deja citesc multi cunoscuti.

  6. Evident, am mancat cateva cuvinte, de emotii :)). ”persoane si” intre ”anumitor” si ”tot”.

  7. Uite am revenit sa ma plang ca mi-am auzit si eu azi o chestie super nasoala, deci urmeaza cenzura. Doamne, ca nici nu imi trecea prin cap de unii si altii care ma citesc.

    • Si mie mi s-a mai intamplat ceva care ar fi trebuit categoric sa ma impinga spre cenzura – chiar in acest weekend. Dar de data asta nu pot sa ma mai las afectata. Mi-am dat seama ca blogul e al meu si ca imi pot asuma parerile scrise aici. 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top