You are here: Home » Nostalgic » Am vorbit tot timpul, n-am comunicat niciodata

Am vorbit tot timpul, n-am comunicat niciodata

Isi stinse tigara si se uita lung la mine. Stiam ce urmeaza sa spuna, pentru ca intotdeauna drumurile ne-au adus in acelasi stadiu, la acelasi punct de referinta in care ma obosea cronic si ma facea sa-mi doresc sa n-o fi ascultat nici cand era bucuroasa, nici cand se naruiau castele. Isi cerceta cu atentie inelul, apoi ceasul, apoi isi trecu o mana prin par, inainte sa apuce molcom ceasca de cafea:

– Stii? Sunt atat de obosita de tine!

Era firesc sa fie asa. Nici nu ma asteptam ca egoismul meu sa dispara, ca si cand nu m-as fi nascut cu el ci l-as fi dobandit in urma unui eveniment suspect de neinsemnat; e trasatura mea de baza, ar fi trebuit sa nu mai fie dezbatut, nici motiv de mirare.

– M-am saturat de toate. Orice as face contravine ideilor si parerilor si chefului tau.

Era atat de nervoasa incat incepusera sa i se inroseasca varfurile urechilor. Respira mai greu si se gandea daca sa-si mai aprinda o tigara; n-a durat mult pana a tras primul fum, afectata, si si-a intors privirea catre geam, de unde se vedeau luminile noptii.

– La ora asta, noi discutam aceleasi nimicuri ca intotdeauna.

Dar ce altceva ar fi fost de zis? Oamenii nu se schimba niciodata, si n-as vrea sa fac exceptie de la regula asta. Nu este nimic “gresit” la mine, nu am fost un concept eronat, care s-a revizuit pastrand totusi primul prototip. Mi-am promis ca ma voi abtine, ca spre deosebire de celelalte ocazii, nu voi aborda situatia cu “eh, si ce am de pierdut?”.

– Daca ai fi atenta poate ai intelege ceva din tot ce indrug eu aici! Nici macar nu-ti pasa!

Nu era in totalitate adevarat; as fi vrut sa spun cuvinte magice, alea care-mi zburdau prin minte dinainte sa aiba loc toata nebuneala asta anticipata pana in cel mai mic detaliu, si sa repar tot. Asta n-ar fi insemnat ca am fi revenit la status-quo, ci doar ca as fi curmat o suferinta inutila. Era prea tarziu acum, asta devenea clar cu fiecare privire care-mi ardea pielea, cu fiecare fraza care-mi biciuia orgoliul, cu fiecare acuzatie care-mi stirbea imaginea de ansamblu la care lucrasem asiduu.

O priveam in furia ei crescanda, in acumularile de injurii pe care nu-si permitea sa le rosteasca insa care dospeau puternic in mintea si pe varful limbii ei. Pericolul era iminent; stiam ca prima reactie a mea, indiferent de natura si intentia ei, ar fi insemnat o provocare. Am stat si am tacut, am tinut privirea in pamant in timp ce-mi spunea toate lucrurile pe care le stiam, dar invers; n-a avut dreptate cu nimic, si totusi cu toate. As fi inteles poate ceva daca n-ar fi fost atat de solicitant sa-mi mentin calmul, daca n-ar fi trebuit sa aleg sensurile proprii, sa le despart de metafore si de exagerari, daca…

La un moment dat am trecut dincolo de starea pe care mi-am impus-o cu succes in ultimele doua ore; m-am ridicat in picioare, am intors spatele si am plecat, pur si simplu; n-am trantit usa, n-am zis “pa”, n-am auzit macar ce s-a rostit in urma mea. In strada, aerul rece mi-a luat o parte din toropeala sentimentului de vina (inutila), si in timp ce n-am ridicat ochii sa ochesc fugitiv daca lumina mai este inca aprinsa, am chicotit in sinea mea si mi-am spus mandra de mine “e ultima oara”, stiind ca e foarte posibil sa ma insel, ca e improbabil sa nu mai ajung niciodata in situatia asta. In timp ce ma indreptam pe jos spre casa mea goala, mi-am dat seama ca ma simt mai bine decat daca as fi castigat o cearta, si mai libera ca niciodata pana atunci; mai plina de mine si mai goala de influenta celor din jurul meu. Pana in seara aceea n-am stiut sa apreciez o placinta obisnuita, luata de la patiseria de la colt, si o cana de ciocolata fierbinte, mereu prea dulce sau prea consistenta pentru gustul meu. Undeva, in adancul sufletului meu, s-a produs schimbarea, in momentul cel mai potrivit dar neasteptat. Incetasem sa-i aud vocea, sa simt mirosul fin al tigarilor pe care le fumeaza, sa fiu garbovita de sentimentul de vina pe care stie (ca nimeni alta) sa-l induca, sa ma tem de vesnica ei nemultumire si sa ma bucur de momentele in care-mi da dreptate doar ca sa ma poata manipula mai bine.

Da, de la geamul meu, toata lumea parea mai buna acum. M-am intors si m-am uitat la patul gol, cu asternutul alb mototolit, cu pernele cu flori roz-portocalii-mov pe care le-am ales ca sa ma ispiteasca sa visez frumos, am inspirat adanc si m-am hotarat sa dorm cu geamul deschis. Aveam nevoie de aer tare, si pentru prima oara nu-mi era frica.

 

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

4 comments

  1. pai da, caci se intampla uneori. comunicarea incepe, dar degenereaza in vorbe, discutii si nu ceva echilibrat.

  2. A vorbi nu e echivalent cu a comunica. Unele vorbe pot fi goale, au nevoie de substanta si de o particica din noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top