You are here: Home » Nostalgic » Scoala de muzica
Scoala de muzica

Scoala de muzica

Din clasa a doua pana-ntr-a opta am facut scoala de muzica: vioara, pian si teorie muzicala. Am avut niste profesori extraordinari, foarte diferiti: cel de vioara era micut si sprinten, cel de teorie muzicala/cor era un boem, iar cel de pian un om mare si bland.

N-am excelat la nimic, pentru ca m-am impotrivit, din diverse motive; insa imi aduc aminte cu placere de dupa-amiezele din timpul saptamanii si diminetile frumoase de sambata pe care le-am petrecut in fosta casa a lui Sergiu Celibidache – donata comunitatii in scopuri nobile, unde nu arareori m-am pomenit imaginandu-mi cum ar fi fost sa traiesc. Insa povestea asta nu este despre a doua casa a copilariei mele (care acum este pe cale sa se prabuseasca), nici despre cum la varsta asta n-am bani sa o cumpar si sa o renovez (asa cum am visat de nenumarate ori), ci despre muzica.

La vioara, instrumentul principal, dadeam examen in fiecare an (de doua ori, poate? nu mai retin); invatam o partitura pana o cantam perfect, dupa care bineinteles ma incurcam cand era momentul decisiv; din fericire si de neinteles, calificativul a fost mereu “bine” sau “foarte bine”. La pian nu am fost extraordinar de priceputa, nu-mi ajungeau degetele si fiind atat de diferit de vioara, nu puteam sa exersez in aceeasi zi la ambele, ma incurcam prea tare si nu retineam nimic.

O data pe saptamana aveam doua ore de teorie, unde, printre alte chestii care nu-mi vin acum in minte, dadeam “dicteu“, faceam auditii muzicale si studiam viata unor artisti. Asa aflasem despre “Defaimarea lui Paganini” (carte care mi-a marcat copilaria) si multe alte informatii si situatii despre/din viata ale unor artisti.

Ceea ce nu a putut nimeni sa ma invete este ca muzica nu se asculta cu mintea, nu se analizeaza. Azi dimineata, in drum spre serviciu, a venit la rand in playlist Simfonia a 9-a a lui Beethoven, si spre deosebire de datile trecute, am lasat-o pana la capat, sa vad daca o pot simti. Nu povestesc lucrurile astea pentru ca sunt o snoaba si nici nu insinuez ca ascult asa ceva; in nici un caz! Ba chiar nu stiu mai nimic despre subiectul asta (da, cu tot cu scoala mea de muzica). Si am preferat intotdeauna versurile, mi se parea ca acele cuvinte spun mai multe decat poate un instrument (real sau generat pe computer).

Insa… azi am ascultat cu adevarat, am simtit melodia in cosul pieptului; zic eu ca am facut pentru prima oara “auditie muzicala”, pentru ca nu eram decat eu si ceea ce simteam.

Nici un gand, doar emotii.

 

About anne

Inimă tânără, suflet bătrân.

10 comments

  1. Simplul fapt ca ai spus ca nu ai stiut pana acum, intreaga ta viata, sa asculti muzica decat cu mintea, analizand rational versurile, arata ca nu ai scris articolul din snobism.

  2. Imi plac oamenii carora le place muzica, deci si tu 🙂

  3. Si mie la fel. Cred ca e ceva in neregula cu oamenii carora nu le place. 🙂

  4. Ah, ce mi-ar placea sa stiu sa cand la pian.

  5. purtatu-te-a vreodata gandul, asemenea ascultarii simfoniei lui beethoven si resimtirii organice in cosul pieptului a emotiilor trupului (traire intensa, ascultare deci teribil de autentica), la muzica si armonia muzicii sferelor? daca da, cam ce sunet ti-a trecut flashuit prin minte? il poti asemui cu ceva existent acum pe piata muzicala? give me an example, please! cu youtoube, da!
    saptamana excelenta sa ai, Amiuto! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top